Ce înseamnă atunci nepopularitatea? Înseamnă să preferi, de pildă, să te înjure lumea, dar să o protejezi de Covid-19.
Unii consultanți politici își sfătuiesc clienții să renunțe la categoria „greaua moștenire”, pentru a nu-i determina pe cetățeni să-și bage degetele în gât. După ce au lucrat pentru forțe politice din țări avansate, ei visează că au fost angajați de partide din România anului 20020. Iar când află că dominoul nostru național cade din cauza unui păcat originar legat de socialismul cu față umană, râd de se împrăștie. Ok, boss, dacă ați constatat că aveți o fractură între realitate și percepție, de ce mama naibii n-ați investit acum 20 de ani, când v-ați dezmeticit, în educație, pentru a nu risca să perpetuați această îngălare politică?
De ce... pentru că ne-am temut de un electorat educat. Cu un alegător care face distincție între recompensă și pomană e greu să fii reales. Dar ce să facă necăjiții din primul eșalon de după revoluție, dacă erau flămânzi ca o larvă de Anthearea polyphemus, care mânâncă în primele 48 de ore din viață de 85.000 de ori cât greutatea sa? Și uite-așa, politica s-a transformat rapid în vrăjitorie, iar oamenii, în loc să fie un scop, au devenit un mijloc.
Așa că nu poți ieși din „greaua moștenire” decât atunci când îți asumi riscul să fii nepopular, dar patriot. Iar popularitatea nu se bazează pe faptul că găsești resurse să crești pensiile de mizerie, pensii care sunt rodul incompetenței unor guverne semidocte! Ci pe dinamitarea familiilor de larve care au blocat investițiile din România, au ignorat infrastructura medicală/de transport și s-au temut atât de tare de Uniunea Europeană încât erau pe punctul să facă stânga-mprejur.
Dar ce înseamnă atunci nepopularitatea? Înseamnă să preferi, de pildă, să te înjure lumea, dar să o protejezi de Covid-19. N-aveai altă cale, căci... „greaua moștenire”. Unde începe ea, în materie e infrastructură medicală, nimeni nu mai știe. Atunci faci bilanțul: din 27 decembrie 1989, data învestirii primului guvern postcomunist, 68% din guvernări au purtat marca PSD, și asta fără Tăriceanu. Restul guvernelor n-au rezistat prea mult, căci faptul că au încercat să destructureze mafia sistemică a determinat-o pe aceasta să se încoarde, cu ajutorul reminiscențelor securiste, și să le pulverizeze. Teama de pedeapsa pentru jaful sistemic a coagulat-o.
Dar pentru relevanță, mergem mai departe: Se putea începe, măcar, aducerea spitalelor, a sistemului de pensii, a învățământului într-un film cu happy-end? Se putea. Dar nu s-a dorit. Decât codaș la oraș, mai bine-n satul tău fruntaș! Câte generații au fost sacrificate, alungate din țară, îmbolnăvite de depresie? Și-atunci de ce să te faci că nu există greaua moștenire, când pentru ea trebuie să plătească toți cei vinovați, până la unul?
Am avut niște schimburi de mesaje pe acest subiect cu un pensionar simpatic, extrem de viguros la minte la 91 de ani, internaut cu vechime, după cum se definește, de un umor amar, dar sănătos. Bunicuțul propune să facem alegeri anual. Și asta deoarece vrea să vadă asfaltată strada pe care locuiește de o viață. Zice așa: „Politicienii se urnesc doar în anii electorali, când se apucă să repare drumuri, școli, spitale, dau pomii cu var și ne măresc pensiile, dar pe urmă bagă taxe, iar ca să se justifice, până la urmă ajung să invoce greaua moștenire”. De unde sunteți? „Din Iași, dar mă mut la Bragadiru, am găsit o văduvă și vreau să o iau de la capăt”. Iubirea a biruit pandemia. Când există sentimente, se cheamă că există.
...Și uite-așa, înainte să o taie din loc către iubirea din amurg, legăm o discuție despre greaua moștenire. Având zeci de mii de mesaje, ajung la corespondența cu dumnealui o dată la 7-10 zile. S-a obișnuit și mă așteaptă cuminte, cu noi provocări. Am preluat conducerea și l-am întrebat: Există sau nu „greaua moștenire”? Răspunsul primit mă descumpănește: Există, dar e altceva, e un blestem pe care ni l-am administrat singuri, și anume lipsa noastră de educație, care ne-a făcut să alegem politicieni fără educație.
Efectul îl constatăm cu toții. Suntem un bloc decuplat de la apă, deoarece un locatar are o datorie istorică. Viețuim făcând slalom printre efectele incompetenței și mârlăniei unor guvernanți care, neavând lecturi decât cu titlu de excepție, n-au dobândit destuparea de a face strategii. Strategie înseamnă să știi că peste 10 ani ți se pensionează 10 ingineri, deci umbli la cifra de școlarizare și o adaptezi. Strategie înseamnă să știi că lumea se digitalizează, deci un funcționar de la DNA Apahida specializat în fraudă trebuie să aibă acces la baza de date fiscală.
Strategie înseamnă să știi că pământul tău e mai mănos decât al principalelor state industrializate și să-l irigi, căci ai și Dunărea, nătărăule! Strategie înseamnă să pui bazinul hidrografic la treabă, nu să-l contaminezi cu nepricepuți! Strategie înseamnă să strângi din dinți, să nu cedezi tentației de a fi iubit, ci să te gândești la România de peste 20 de ani. Și tot așa... Nemții, francezii, americanii au strategii pe minim un secol. Dar mai presus de oricare strategie, au dorința de a fi primii și nu-și trădează neamul. Iar cine trădează, plătește. Obligatoriu!