Panica indusă în sânul populației din lumea întreagă, legată de numărul victimelor, ascunde adevăratul efect al epidemiei de Covid-19.
O senzațională analiză de Kate Andrews pentru The Spectator.
Cu zece ani în urmă, Organizația Mondială a Sănătății dădea publicității o nouă definiție a „pandemiei”: o maladie care infectează un mare număr de persoane și se propagă rapid în lume.
În zilele noastre, odată primul criteriu îndeplinit, al doilea este subînțeles. Totul circulă mai repede acum: mărfurile, serviciile, bolile și – mai ales – frica.
Pe măsură ce numărul de cazuri cu Covid-19 crește, costurile reacției noastre la ele cresc de asemenea: până acum s-a ajuns la 1,5 trilioane de dolari din cauza zborurilor anulate, a comenzilor la care s-a renunțat și a afacerilor închise – un efect inevitabil în lumea noastră globalizată și interconectată.
Un virus care a apărut la Wuhan a dus la anularea meciului de rugby dintre Italia și Irlanda de la Dublin.
Jocurile Olimpice de la Tokyo, maratonul de la Londra și festivalul de la Glastonbury ar putea avea aceeași soartă.
„Planul de bătaie” al lui Boris Johnson pentru a întârzia și a atenua propagarea virusului include posibilitatea înființării de zone interzise și interzicerea adunărilor mari.
Peste tot în lume, călătoriile de afaceri și conferințele au fost anulate, comenzile suspendate.
Însă nu este doar un moment critic pentru vreo afacere anume și nici pentru vreo țară anume – s-ar putea să fie un punct de cotitură pentru globalizarea însăși.
Pentru cea mai mare parte a ultimelor două decenii, globalizarea a fost norma – nici pusă sub semnul întrebării, nici contestată de vreuna dintre țările mari ale lumii. Pe scurt, globalizarea a fost văzută ca viitorul însuși.
Creșterea conectivității și expansiunea piețelor au îmbogățit pe toată lumea. Dacă poți să scazi costurile fabricând iPhone-ul în China sau curățind langustinele scoțiene în Thailanda, de ce să mai stai pe gânduri?
Și a funcționat pentru milioane de persoane. Sărăcia a scăzut, speranța de viață a crescut. Cumpărând ieftin, am redistribuit bogăția. Cine s-ar fi opus?
Dar globalizarea provoacă și perturbări. Automatizarea, stagnarea salariilor și declinul industriilor tradiționale au cam stricat petrecerea, deoarece numeroși participanți erau din ce în ce mai nemulțumiți de modul în care se descurcă în sistem.
Pe drept sau pe nedrept, mulți dau acum vina globalizare pe pentru necazurile lor.
Coronavirusul a stricat și mai mult petrecerea, amintindu-ne riscurile cu care ne confruntăm atunci când, de pildă, jumătate din produsele industriale ale Marii Britanii provin din China.
Când fabricile se închid în străinătate, munca se încetinește la noi: indiferent de evoluția bolii, OCDE se așteaptă ca ea să diminueze serios creșterea economică din anul acesta.
Și nu este vorba doar de niște cifre pe o foaie de hârtie: e vorba de miliarde de lire sterline în bani și resurse dispărute dintr-o dată.
Acest lucru dovedește că Donald Trump a avut dreptate. Acum doi ani, el a declarat la Consiliul Adunării Generale a ONU că respinge „globalizarea”. De atunci, a întețit războaiele comerciale cu China, pentru a o dovedi.
Pe atunci, lumea îl lua peste picior, dar astăzi chiar și Emmanuel Macron, viitorul lider al liberalismului mondial, a sfârșit prin a recunoaște că globalizarea se confruntă cu o „criză majoră”.
Ideea UE despre un viitor fără granițe este amenințată chiar de propriii alegători și de exigențele schimbării demografice.
Granițele și barierele au revenit, mai întâi pentru a stăvili valul de imigranți, apoi pentru a controla boala.
Luna trecută, când Austria a decis că dorește un zid la frontiera cu Italia, acest lucru a corespuns cu o tendință: când a căzut Zidul Berlinului în 1989, în lume existau 15 ziduri sau bariere care despărțeau țările din lumea întreagă; astăzi, sunt 77 și numărul lor crește.
Coronavirusul este el însuși un puternic agent de deglobalizare. El a pus capăt deplasărilor locuitorilor și turiștilor, împiedicându-i pe angajați să se prezinte la muncă, a pus lacăt pe magazine și restaurante și a tăiat lanțurile de aprovizionare dintre țări.
Când virusul SARS a izbucnit în 2002, China nu reprezenta decât 4% din economia mondială. Astăzi înseamnă 16%.
Economia mondială a crescut în favoarea Chinei pentru că un număr mare de societăți au devenit tributare exporturilor chineze ieftine, prea puțin preocupate de riscurile de a face dintr-un regim autoritar centrul producției mondiale.
Dar prioritățile și atitudinile se shimbă rapid.
Ideea de globalizare se construiește pe libera (sau aproape libera) circulație a mărfurilor și a persoanelor dintr-un loc în altul. Covid-19 a reamintit că acest model este amenințat în orice moment: de către populiști, de către teroriști și acum de noul virus.
Procesele noastre de fabricație „la moment” – în care piesele mașinii sunt livrate chiar înainte de a trebui asamblate într-un produs – s-au dovedit ieftine și eficiente, dar ele sunt foarte instabile atunci când apare o pană mondială.
De la societățile tehnologice la fabricanții de medicamente, au fost dezvăluite vulnerabilitățile lanțurilor de aprovizionare.
Constructorii de automobile europeni resimt deja presiunea pe lanțurile lor de producție. A rupe industria germană auto de furnizorii străini (sau de cumpărătorii chinezi) ar putea să fie suficient pentru a arunca țara în recesiune.
Numeroase întreprinderi știu deja că depind prea mult de procesul de producție aflat în afara controlului lor. Taxele vamale, războaiele comerciale și atitudinea dezinvoltă a Chinei față de drepturile de proprietate intelectuală reprezentau îngrijorări grave chiar și înainte să fie pusă sub semnul întrebării capacitatea Beijingului de a gestiona o epidemie.
Toamna trecută, Apple a evaluat cât ar fi de costisitor să-și deplaseze o treime din producția sa în afara Chinei, pentru a se diversifica în Asia de Sud-Est.
Însă, deși întreprinderile au tendința de a-și reduce, bloca sau anula investițiile în China, acest lucru este un proces lent și anevoios.
De ani de zile, optimiștii comerțului mondial așteaptă ca lucrurile să revină la „normal” după crahul din 2008. Nu au revenit și nu vor reveni niciodată.
Crahul nu doar că a zguduit încrederea în piețele bursiere și imobiliare. El a pus sub semnul întrebării convingerea noastră că globalizarea sub forma sa actuală ar putea duce la remedierea unei întregi serii de probleme economice.
Comerțul mondial a scăzut considerabil din 2012, ceea ce înseamnă cea mai lungă perioadă de stagnare comercială de după Al Doilea Război Mondial.
Investițiile străine directe mondiale sunt în scădere de trei ani încoace.
Progresele enorme rezultate din conectarea lumii erau considerate ca fiind de la sine înțelese, iar acum un reflector este ațintit pe slăbiciunile globalizării.
Dezvoltarea afacerilor internaționale i-a făcut pe angajați să se simtă deconectați de patronii fără chip, alimentând resentimentele față de inegalități și ostilitatea față de conducători.
Îngrijorările privind mediul intră în coliziune cu cantitățile de emisii de carbon necesare pentru ca noi și personalul nostru să circulăm în lume.
Nu știm încă cât va fi bilanțul victimelor coronavirusului în comparație cu gripa sezonieră (media anuală este de 17.000 în Marea Britanie), dar este probabil că virusul va avea un impact durabil, marcând o cotitură în istoria hiper-globalizării.
Statu quo-ul a rămas fără capital politic.
Tot mai mult, liderii politici și șefii de companii consideră interconectivitatea cu restul lumii ca pe o povară mai degrabă decât ca pe un atu.
Există un apetit pentru tehnologie care va ajuta la reducerea dependenței de producția străină: progresele în domenii precum imprimarea 3D pot remedia sau face inutile lanțurile de aprovizionare care au fost necesare la începutul comerțului mondial.
Energiile refolosibile mai ieftine ar putea reanima producția internă.
Un virus nu va deraia imediat globalizarea. Dar Covid-19 ar putea să fi accelarat o schimbare în structurile economice care au definit ultimii 20 de ani.
Ce urmează va fi modelat de o lume dependentă de interconectivitate, dar dezamăgită de eșecurile ei.
Cât va fi de prosperă această lume depinde de cum vom păstra ceea ce ne-a făcut bogați.