Ma uit si zic bogdaproste ca n-am plecat cu un minut mai devreme.
Ca n-am fost eu in fata tipei, in locul tipului. Trec mai departe. Las in urma doua masini care s-au „pupat”. Clasic, nimic special. Soferita din spate, putin neatenta, a lasat vartejul soselei s-o poarte cum vrea el, numai ca, la un moment dat, cineva tocmai in fata ei a rupt ritmul in doua si a franat.
Nu se stie de ce, o fi aparut vreun caine, vreo groapa, vreun porumbel, vreo nalucire a soferului. Nu prea conteaza, ea era in spate, e de vina. Trebuia sa fie atenta. Cand i-am depasit eu cam asta era scena: el - iesind val-vartej din masina, pipaind caroseria in locul vatamat, analizand pocinogul, ducand mainile la cap, apucand toate excrescentele din zona par-nas-urechi, privind spre cer, indrugand ceva ce se banuieste usor.
Ea - dandu-se jos greoi din masina agresoare, cu o expresie inciudata, obidita, dorind sa fie la cel putin 2.000 de kilometri distanta de zona ghinionista, pe care initial a si vrut s-o ocoleasca. El a fixat-o si a descarcat monologul destinat cerului spre ea, probabil repetand unele expresii neplacute auzului.
Asta e tot ce am „fotografiat” din trecerea masinii. El cu mainile in cap, smulgand cate ceva de pe-acolo, ea cu ochii in jos, vinovata, dar si un pic nelamurita - nici el nu trebuia sa puna frana aia neanuntata. Si m-am gandit. Ce motive tampite avem ca sa ne stricam zile bune din viata!?
De ce ne ambalam noi asa cand doua obiecte din proprietatea noastra se ciocnesc si nimeni nu e ranit, poate doar speriat? De ce sa ne smulgem parul din cap? E chiar atat de grav? De ce ne intristam si injuram jongland cu energii negative? Parca nu merita, sunt doar niste fiare pana la urma contra bunei noastre dispozitii. Nu, chiar nu merita. Nu e ireparabil, deci e bine.
Totusi, disperarea asta cand masinile doar s-au atins vine de undeva. Mai exact, de la ceva cu adevarat inspaimantator. Ceva oribil. Ceva ce in niciun caz nu-ti doresti cand ti-e lumea mai draga: obtinerea dovezii de la politie, pentru repararea masinii. Statul la coada, completatul formularelor, constatarea daunei.
Toata tarasenia iti poate rapi si 48 de ore neintrerupt! Momente care iti paralizeaza activitatea pentru atat timp, incat trebuie s-o regandesti. Eu am stat cel mai mult 12 ore, pana la 5 dimineata pentru ca am rugat frumos sa ne miscam mai repede, ca aveam tren la 8. In general, nu e decat un om la birou, care trebuie sa rezolve gramezile de cazuri sosite.
Agentul e greoi, formulare-s stramosesti, arbitrajul certurilor inerente - de mahala. Ce poti sa faci? Doar sa innebunesti. Asa ca e de inteles de ce isi rupe lumea parul din cap de la un „pupat”. Ce sa-i faci daca nu e si dragoste...