Oamenii se ghicesc după felul cum conduc. Mulţi oameni la un loc alcătuiesc ceea ce se numeşte "popor".
Amestecând cele două afirmaţii putem deduce că popoarele se cunosc după cum conduc. Maşina, nu altceva - cel puţin nu în episodul ăsta. Dacă vrei să ştii câte ceva despre personalitatea, obiceiurile, ba chiar gama de înjurături a unei naţii poţi apuca pe drumul cel mai scurt, aruncându-te în trafic. Traficul îţi dă cele mai rapide răspunsuri, îţi pictează din câteva tuşe o imagine tulburător de asemănătoare cu realitatea, te introduce în peisaj, te înghite sau te elimină, după cum îţi funcţionează genele rezistenţei.
Aşa am aflat eu despre Siria într-o săptămână cât ştiu alţii după un an. Am mers cu un microbuz într-un soi de circuit, în cadrul festivalului „Drumul Mătăsii“. Ce vă închipuiţi voi despre această ţară cu care regimul lui Ceauşescu legase o prietenie foarte solidă, cu relaţii comerciale, culturale, economice semnificative? Ce vă vine să spuneţi despre oamenii care o populează, ştiind cel puţin o persoană, peste măsură de mediatizată, care a organizat o răpire concurând-o pe cea din Serai, ce a ţinut capul de afiş în primăvara anului 2005? Ce credeţi oare dacă auziţi zilnic la televizor despre riscurile legate de terorism pe care le presupune o călătorie în zona aceea? Ştiu exact. Aveţi reţineri, vă îngrijoraţi, vă schimbaţi gândul de o mie de ori, dacă primiţi o invitaţie într-acolo. Nu plecaţi ca şi cum ar fi o călătorie în ţara basmelor.
Şi cu toate astea, Siria e o ţară de poveste. E parfumată, e pitorească, e surprinzătoare, e caldă, e bună, e primitoare. Este exact ca o lipie fierbinte cu tabule. Ca o baclava însiropată cu un pahar de ceai răcoritor. Gustoasă, proaspătă şi îndatoritoare. Iar oamenii, hei? O săptămână de mers intens cu maşina m-am străduit să surprind o căutătură răutăcioasă, vreo înjurătură, o ieşire mai abruptă din pepeni în traficul aglomerat şi uşor aiurit al oraşelor. Şi în Damasc, şi în Aleppo, şi în Ar Raqqa, şi în Latakia am încercat, nu fără oarecare ciudă, dată de antrenamentul bucureştean. Nimic. Numai zâmbete, amabilităţi, mâini de ajutor. Nu tu claxoane în ambuteiaje, nu tu semne obscene, strigăte răguşite, scuipat agresiv!
E şi la ei aglomerat, ba chiar nu prea au marcaje care să delimiteze benzile de rulare, dar au probabil nişte reguli nescrise pe care le respectă toţi, ca totul să decurgă perfect. Se înţelegeau din priviri, se invitau, se repliau, dacă unul intervenea impetuos, fără să-l ameninţe. Şi, mai ales, nu mergeau cu viteză, astfel aveau timp să-şi măsoare manevrele. Pe serpentine se salutau şi se preveneau - „ai grijă că e o porţiune dificilă“ - cu flash scurt. Bine, o să ziceţi, aşa ai prins tu, nu generaliza. În regulă, dar dacă eu am văzut „Aladin şi lampa“ de ce să povestesc „Ali Baba şi cei 40“?
Recomandările noastre
