Dezordonat cum sînt și cum voi fi (greu de gîndit că la vîrsta de 70 de ani se mai poate schimba ceva în felul meu de a fi), nu mai știu ce-am publicat și ce nu din însemnata cantitate de eseuri aflate într-un folder căruia i-am spus, în lipsă de altceva mai bun, Posibile eseuri.

Ca să aflu dacă un text din acest folder a fost publicat undeva în ultimii 13 ani, caut pe internet. Bat pe Google cuvîntul cristoiu, îi atașez un cuvînt din titlul eseului și apăs pe enter. Mare lucru nu descopăr. Multe dintre site-urile publicațiilor la care am colaborat cîndva au dispărut de pe Internet, făcîndu-mă să meditez melancolic la posibilitatea ca un virus universal să distrugă întregi biblioteci on-line, într-o variantă IT a prăpădului care a lovit Biblioteca din Alexandria. Truda asta de arheologie în propria-mi creație nu e însă de tot lipsită de rezultate. Am astfel posibilitatea să descopăr:

1. Articole în care sînt înjurat pe o parte și pe alta, despre care n-am știut pînă acum că există, de regulă lăsîndu-mă nepăsător, după 50 de ani de presă, ce scriu despre mine contemporanii.
2. Interviuri pe care le-am acordat cu ani în urmă unor publicații.

Am descoperit astfel un interviu acordat de mine în 2015 site-lui avocatura.com, apărut în bătăi de tobe (în cinstea mea, firește) în edițiile din 13 și 18 martie 2015. Nu țin minte să-l fi reprodus pe cristoiublog.ro. Oricum, eu nu l-am găsit reprodus. Deoarece în interviul respectiv mă refeream printre altele și la Justiție, ca răspuns la prima întrebare, găsesc de cuviință să reiau aici, pentru cititorii cristoiublog.ro însemnate părți din text. Recitite azi, mă conving că angajarea mea în bătălia pentru respectarea drepturilor omului în ceea ce se numește Lupta împotriva corupției ține de credințe adînci, izvorîte și din meditația asupra istoriei:

„Avocatura.com: V-aș întreba, pentru că justiția se pare că e subiectul zilei, și va continua pentru o lungă perioadă să fie, cum vede Ion Cristoiu evoluțiile din justiție, mai ales în ultima perioadă?

Ion Cristoiu: În primul an de facultate la Filosofie – eu am făcut Filosofie, nu «Ștefan Gheorghiu», cum cred unii; și am făcut în perioada ’66-’71, în perioada liberală a lui Ceaușescu, la Cluj – am învățat un lucru care mi-a intrat în cap și pe care și acum îl știu. Între adevărul juridic și adevărul real poate fi o prăpastie. Adică, din punct de vedere al realității, al adevărului-adevăr, poți să știi și ai văzut-o cu ochii tăi cum X l-a împușcat pe Y, dar procurorul, ca să dovedească acest adevăr juridic în instanță, trebuie să facă un mare efort și nu de puține ori nu reușește să dovedească.

Așa se explică… Mă rog, în filmele americane… Nu știu dacă așa e și în realitate, dar cel puțin în filmele americane ați văzut, prima preocupare a procurorului este, cînd înhață pe cineva, să nu cumva să vină avocatul și să-l scoată. Iar procurorul acolo este de toate… Detectiv, jurnalist, nu stă la birou și arestează.

Din nefericire, în România, din cauza și a presei, și a spiritului public incapabil să aibă și spirit critic, se confundă adevărul real cu adevărul juridic. Și atunci, sigur, vedem: «Știe toată lumea, X s-a îmbogățit!» sau «Y a făcut, a dres, e corupt, sau îl suspectăm». Dar asta trebuie și dovedit juridic. Or, în materie de dovadă juridică, cel puțin în cazul de față, procurorii – și de aici și preocuparea mea – încep să se lenevească. A fost o perioadă de 10 ani în care Traian Băsescu, în numele statului de drept, nu a făcut altceva decât să întărească statul de forță, fără să aibă grijă că statul de drept înseamnă și un echilibru al statului de forță cu statul de drept.

Cu o întreagă presă, zisă și de dreapta, a sprijinit această campanie. În același timp tot ce era opus statului, opus democratic statului de forță – Parlament, presă, avocați, apărare – au fost terfeliți… Și atunci, avem la ora actuală o dominare absolută a procurorilor, și asta va avea drept efect, printre altele, și lenevirea procurorilor.

În momentul în care e atât de ușor să trimiți pe cineva la închisoare sau ești «cântat» pentru ceea ce ai făcut, sau textele tale sunt reproduse în întreaga presă ca și cum ar fi Tablele Legii, sigur că nu-ți mai pui nici o problemă vreun moment că trebuie să mai fii și atent când faci.

Asta cred că este marea problemă la ora actuală. Nu văd soluție de ieșire. Spiritul public este ca pe vremea ghilotinei lui Robespierre – «Să-i ducem la arestul preventiv, să-i ducem în cătușe!» –, neștiind că un corupt în cătușe nu înseamnă că tu trăiești mai bine mâine. Poți să trăiești la fel de prost.

Avocatura.com: Sunteți pe aceeași lungime de undă cu Avocatul Secret. Noi avem o rubrică pe site, Avocatul Secret, unde un avocat, căruia nu-i dezvăluim identitatea, vorbește despre tabuurile din Justiție. Și el spunea același lucru, că riscul în momentul actual, deși se consideră că Justiția e pe drumul cel bun sau asta este aparența, e ca procurorii să fie prea credibilizați și la un moment dat, cum spuneați și Dvs., să nu mai întreprindă diligențele necesare, tocmai pentru că beneficiază de atâta credibilitate.

Cristoiu: De la Magna Carta, de 800 sute de ani, statul de drept presupune un echilibru din toate punctele de vedere: mediatic, politic, juridic – între acuzare și apărare. Ele, teoretic și practic, ar trebui să fie echilibrate. Adică apărarea să aibă aceeași putere ca și acuzarea. Avocații fac parte din apărare. Dar eu nu mi-aș dori să fiu acum avocat, din mai multe motive. Unul este că, din punct de vedere al opiniei publice, sigur ațâțate și de o anumită parte a presei, acuzarea are întotdeauna dreptate.

Vă dau un exemplu, eu sunt jurnalist. Dar un text, o rezoluție, deseori redactată de procurori cu picioarele – pentru că sunt și agramați –, este un text sfânt în presă. Dacă ați observat, nimeni nu verifică, în momentul în care se spune că e scurgere, dar de fapt sunt relatate de către procurori, anumite documente sau rezoluțiile lor… Ele nu sunt verificate critic de către jurnalist.

Avocatura.com: Da, sunt publicate ca atare…

Cristoiu: Dar e din punctul de vedere al ăluia, de unde știu eu că e adevărat? Poate că el bate câmpii, poate că el e drogat. Și atunci avem… De ce spun că este foarte greu pentru avocați? Pentru că se invocă și se spune așa: «Domnule, da, sigur, procurorul» – şi mă refer mai ales la arestul preventiv – «procurorul propune, dar dispune până la urmă judecătorul».

Păi, avem câteva lucruri în care nu e aşa. Unu, reţinerea, cine dispune? Dispune procurorul, te cheamă acolo ca martor şi după asta îţi spune, «De fapt eşti acuzat şi te-am reţinut.» Nu există niciun criteriu. Eu sunt adeptul criteriilor, procedurilor. Deci să ştiu… Ăla a meritat, ăla n-a meritat.

După asta, altă întrebare. De ce, în cazul unora, aceeaşi instituţie, DNA, cere arest la domiciliu sau numai control judiciar, iar la alţii, arest preventiv? De ce la unii parlamentari, procurorii cer numai urmărire penală, ceea ce se presupune că îl va cerceta în libertate din start, iar la alţii cer, cum a fost la Elena Udrea, patru arestări preventive. Din toate punctele de vedere, cum vreţi – democratic, logic, omenesc – trebuie să-mi spună un criteriu ca eu să ştiu, X a meritat să i se ceară arestul preventiv.

După asta, te reţin, la DNA există o întreagă maşinărie de scoatere din cătuşe, am aflat despre ea. Deci, în momentul în care e chemată presa… E chemată tot de cei de la DNA! Se adună acolo, în transmisie în direct, toate televiziunile de ştiri, şi cineva, cel dinăuntru, iese şi spune: «Iese ăla în cătuşe!».

Deci, şi ieşirea în cătuşe face parte din spectacol, nu face parte dintr-o procedură. Și, între timp, tu ești reținut, nu mai poți reacționa. Avocatul tău, săracul, nu știe unde să umble, cum să te salveze de la reținere, și în timpul ăsta, mai ales televiziunile de știri sunt inundate cu punctul de vedere al DNA. Care te calcă în picioare, spune că ești corupt, că ai furat, că ai dres, că ai omorât. A doua zi, când te duce la judecător…

Spuneți-mi și mie ce judecător, nici măcar din America… Judecătorul are de ales între un tip care deja e condamnat de opinia publică, pentru că e deja un corupt sau un criminal, și a-și face meseria corect. Foarte puțini din ei riscă. Dar de ce să riște? Pentru că seara, aceiași băieți din presă te calcă în picioare, dacă ești judecător și ai eliberat pe cineva. Și atunci, săracul avocat ce să facă? El trebuie să aibă grijă de… Unu, comunicarea cu presa nu are cum, pentru că nici el nu ştie bine despre ce este vorba, mai ales în cazul de faţă, plus că are grijă să-şi salveze clientul.

Şi atunci el este neîndreptăţit din punctul acesta de vedere. În momentul în care omul e arestat preventiv, avocatul rămâne singur ca factor de comunicare publică. Nu toţi avocaţii sunt buni comunicatori. Adică, te poţi duce la televizor să explici tot felul de paragrafe, articole, alineate, că oricum nu înţelege nimeni, nimic. Şi atunci bătălia este pierdută, şi până la urmă avocatul este de vină, se zice: «Păi cum l-a apărat ăla pentru că până la urmă tot l-a arestat?». Nu vreau să-i supăr pe avocaţi, dar nu văd de ce mai angajăm avocaţi, că oricum te arestează preventiv ăia, dacă vor. (…)

Eu am fost la toate procesele mele, am fost acolo, am stat în picioare, inclusiv la cel cu Codruța Kovesi, pe care l-am pierdut în cele două etape, fără ca ea să-şi angajeze măcar avocat. Asta spune multe lucruri. Spune multe despre Justiţie. Adică, la Tribunal, eu m-am dus, am arătat de ce, şi ea nu a catadicsit nici să-şi pună avocat. Și probabil că săracul judecător a zis: «Aoleu… Codruţa Kovesi».

(…)

Eu cunosc două mari turmentări în istoria omenirii. Este cazul stalinismului, unde conceptul de luptă de clasă poate fi asemănat cu o luptă împotriva corupţiei, şi atunci lupta de clasă justifica totul. Dvs. sunteţi istoric, și mă înțelegeți, dar contrar a ce cred ageamiii, în lupta de clasă erau oameni care credeau.

Adică, ideea că au venit la noi ruşii şi poporul român refuza asta şi era o mână de oameni care făceau abuzuri este o prostie. Nu. Lupta de clasă a fost crezută – eu cunosc foarte bine perioada stalinistă – de foarte mulţi oameni. Care erau săraci, care erau, sigur, nedreptăţiţi ai sorţii, și ei credeau. Credeau că chiaburul e dușman de clasă. Adică nu era un fals. Şi în numele acestei lupte de clasă s-au comis mii de abuzuri, printre care trei sferturi erau din cauza denunţurilor. Ca şi acum…

Avocatura.com: O modă care se întoarce.

Cristoiu: Da… de ce? A fost o morişcă a arestărilor. În morişca asta a arestărilor, care erau toate preventive, au fost mulţi din perioada anterioară. Chiar şi din perioada antonesciană, chiar şi slujitori ai regimului Antonescu, care au scăpat. Alţii nevinovaţi nu au scăpat. Eu am cercetat, şi de fapt se crease climatul. Dar nu era o listă cum s-ar crede: «În regimul lui Antonescu a fost cutare, cutare, cutare… Hai să-i luăm!» Totul depindea de denunţ.

Şi denunţurile erau, marea lor majoritate, mizere. Adică, unul voia să-i ia casa ăluilalt, unul voia să-i ia locul, unul voia să-i ia nevasta. Deci rolul principal l-a avut tot poporul, nu… Deci nu era o maşinărie care lua o listă, «X, Y, Z, gata, am terminat!».

Am descoperit că jumătate din lista aia nu a fost atinsă. De ce? Cineva avusese norocul şi nu-l denunţase nimeni. Dar nimeni de la Securitate nu-şi amintea… «Ia stai puţin, dar ăla?». Dacă îl denunţa, atunci da… Și deseori denunţul era împotriva unui om nevinovat.

Avocatura.com: Se repetă delațiunile din perioada romană.

Cristoiu: Aşa. Și cunosc foarte bine, mai marea turmentare care a fost Teroarea franceză. Tot aşa. Tribunal revoluţionar, nu mai era dreptul la apărare şi, mai ales, cu poporul care se înşiruia să vadă condamnații. Pe condamnaţi îi ducea de la Conciergerie şi până la, cum e astăzi, Place de la Concorde, și se înşirau şi ocupau chiar locuri.

Și până mai ieri pe Danton îl aplaudaseră, acuma îl scuipau. Şi acolo, la ghilotină, era un mare spectacol, era de la ora cinci. Aşa şi acum. Ghilotinei i-a luat locul scoaterea în cătuşe.

Avocatura.com: Dar dacă s-ar putea, probabil că și ghilotina ar fi reactivată.

Cristoiu: Aaaaaa, cum să nu! Păi da am auzit și foarte mulți oameni chiar normali, pretinși intelectuali, care au spus: «Domnule, mor să îl văd pe ăla în cătușe!»

Rolul elitei – dacă ne mai putem considera, noi ăștia care mai suntem intelectuali, elită – este să nu țină cont de mase. Poporul, întotdeauna… Marea masă… Masele sunt mase! Dar, dacă ținem cont de ele, ne ducem de râpă! Pentru că, până la urmă, se întoarce și împotriva maselor. Zăngănitul cătușelor nu ține loc de foame. Bun, l-a arestat pe ăla. Și?

Avocatura.com: Și, apropo de asta, intelectualii nu trebuie să fie nici extremiști, nu? Pentru că e mult extremism în zilele astea.

Cristoiu: Da. Intelectualii n-ar trebui. Intelectualii și ei sunt însă extremiști. Până la urmă, Robespierre era intelectual, nu-i așa? Robespierre era avocat. Mă rog, sigur, un avocat de cauze pierdute, dar era avocat. Acuzatorul public Fouquier [Antoine Quentin Fouquier-Tinville, n.r.] era avocat și el. Era jurist.

Dar, în același timp, trebuie să-i înțelegi și pe jurnaliști, și pe intelectuali. La un moment dat, te scuipă ăilalți când tu le spui că «Într-adevăr, omul e vinovat, a furat, a omorât, dar hai să respectăm procedurile.»

Eu am văzut reacția la Raportul Comitetului senatorial în legătură cu deținuții de la Guantanamo. În România au rămas toți uluiți, cum adică? Ăia erau niște teroriști, și ei au drepturi?

Deci să știți că e foarte greu de implementat statul de drept.

Avocatura.com: În România, sau în general?

Cristoiu: În România mai ales, pentru că el presupune –nu neapărat renunțarea la obiceiurile comuniste. Asta e o prostie. La obiceiurile fanariote, la obiceiurile românești! Adică, se face o mare greșeală. Nu comunismul a creat năravurile astea. Culmea, năravurile astea au pervertit chiar comunismul.

Pentru că năravurile surprinse de Caragiale rămân și acum. Și atunci este foarte greu să se înțeleagă. Pentru că românilor le lipsește spiritul critic. Ăla pe care îl au occidentalii. Spune: «Da, a spus DNA că…» Dar, stai puțin, oare e adevărat? Nu, «Dacă a zis DNA, și l-a dus în cătușe, e-adevărat…»

Și avocați, săracii, trebuie să-i apere. Ba se ajunge și la ideea că de ce aperi corupții? De ce aperi criminalii? Da, aici e o mare problemă. Nu se înțelege că asta e misiunea avocatului. «Cum, îl aperi pe ăla care e corupt?» (…)

Avocatura.com: Spunea un avocat, recent, faptul că marele păcat la noi este că nu există continuitate. Se schimbă Guvernele, se schimbă majoritățile în Parlament, iar cine vine calcă în picioare ceea ce a făcut predecesorul, ca să demonstreze că el este superior. De ce credeți că se întâmplă asta, și de ce e o constantă a vieții noastre sociale și politice?

Cristoiu: Păi, deoarece continuitatea ar presupune o credință a opiniei publice, a poporului în anumite principii. Poporul neavând nici un principiu – poporul român mai ales – sigur că cel care vine înlătură orice alt principiu.

Eu sunt un obsedat al procedurilor. Și cred că marea problemă a României, și care o face să rămână printre suburbiile Europei civilizate, e faptul că la noi nu se crede în procedură. Ce scrie la procedură în legătură cu asta. Și atunci, procedurile se încalcă… Nici jurnaliștii nu se raportează la proceduri. «Lui X i s-a întâmplat următorul lucru de către autorități. Ce scrie în lege în legătură cu asta?»

Această nerespectare a procedurilor vine și din faptul că presa, dar și politicienii, n-au explicat că procedurile nu sunt niște prostii. În primii ani de mandat ai lui Traian Băsescu, când eu eram adversar înverșunat, eu am făcut mare caz de niște aserțiuni ale lui Traian Băsescu, așa-numitele «chichițe avocățești». Sigur, acum domnul fost președinte are nevoie – o spun cu simpatie – de aceste «chichițe avocățești».

Și atunci am explicat: «chichițele avocățești», care sunt procedurile, nu sunt niște invenții. Ele pornesc de la o anumită realitate. Ar trebui introdusă în procedură ca declarația celui din arestul preventiv să nu fie considerată autentică. Pentru că ea e făcută, clar, sub o anumită presiune. Or, faptul că citația e îndoită, dacă scrie la proceduri, înseamnă că ea exprimă o realitate. Faptul că ăluia i se citesc drepturile, și dacă nu i se citesc, în America, el nu mai poate fi reținut, nu e o chestiune de florile mărului…

Avocatura.com: Apropo și de Magna Carta.

Cristoiu: Da. Procedurile exprimă o realitate. Care e primul drept pe care ți-l citește? «Ai dreptul să nu spui nimic». De ce? Pentru că atunci, sub emoția aia, tu poți să spui orice prostie. Dar asta cred că ar trebui introdusă și la noi – dreptul ca tot ce spui în arestul preventiv să nu fie valabil. Pentru că și el este creat sub o stare de emoție.

Dar deoarece procedurile au fost considerate «chichițe avocățești»… «Avocații inventează ei…» Nu inventează! Avocații pleacă de la niște realități. Procedurile, cum era și Magna Carta, s-au inventat, s-au creat tocmai plecând de la o anumită realitate care trebuia contracarată.

Avocatura.com: Probabil… Un mesaj pentru avocați? Ce le recomandați?

Cristoiu: Eu le recomand avocaților să încerce să creeze acest curent în favoarea statului de drept. Adică să încerce, în intervențiile publice, nu numai în apărarea clienților, să pună aceste probleme pe teritoriul statului de drept.

De exemplu, în cazul Elena Udrea, pe care îl știu pe de rost, după părerea mea avocații au greșit. Pentru că de la un moment dat, au pus problema condițiilor din arestul preventiv. Or, problema de fond era dacă ea trebuie arestată preventiv sau nu. Și atunci sigur, așa, de telenovelă, era frumos. Dar nu era eficient, pentru că veneam eu și spuneam: «Dar ăilalți care nu sunt miniștri, nu suportă așa?»

Nu. Problema de fond, acolo, era alta. Și cred că aici avocații s-au lăsat influențați de ea, care avea nevoie de o anumită imagine. Problema nu era dacă condițiile sunt de lux sau mizere. Problema era că nu puteai să ceri de patru ori arestarea preventivă, și de ce să ceri? Deci în sensul ăsta. Aici ar trebui făcut mai mult.

Pentru că oricât ne-am zbate avocații și noi, presa, dacă nu creăm un curent, o briză, care să atragă atenția că statul de drept nu înseamnă numai procuratura – înseamnă și apărarea, și Parlamentul, și societatea civilă, și presa – la un moment dat procurorii o să ne aresteze și pe noi.

Nici o problemă – pentru că orice instituție de forță, dacă îi dai drumul, începe să simtă beția puterii, de a pune ea cătușe”.