Analistul militar Gheorghe Rotaru, fost director general al Direcţiei Generale de Informaţii din MApN, explică, în exclusivitate pentru EVZ, implicaţiile amplasării, în România, a unor elementele ale scutului american antirachetă asupra securităţii naţionale şi regionale, dar şi asupra relaţiilor Bucureştiului cu Moscova.
Aşteptat de mult timp, anunţul preşedintelui Băsescu despre alegerea locaţiei unde vor fi dispuse o parte din elementele scutului antirachetă pe care SUA îl dezvoltă în regiune nu a provocat acea dezbatere furtunoasă din alte state, Cehia, de exemplu, unde s-au înregistrat contestări vehemente, şi uneori, violente, ale unor decizii similare.
Din acest punct de vedere, există un anumit consens public, inclusiv la nivelul clasei politice din România, asupra necesităţii acestui pas. Despicarea firului în patru, operaţiune specific analitică şi exersată în studiourile televiziunilor de ştiri, a fost făcută cu prudenţă, insistând, în special, pe motivaţiile pozitive ale acestui gest şi, într-un limbaj specific, încurcând uneori, desigur cu bună credinţă, planurile "SUA, NATO, ofensiv, defensiv etc.". Şi nu e vorba aici despre acele detalii tehnice, faze ale programului (făcute şi ele publice, în Raportul asupra Apărării Antirachetă, publicat de Departamentul Apărării la 1 februarie 2010) ce vor fi realizate până în anul 2020. Lipsesc, uneori, în dezbaterea publică, elementele de transfer care să facă legătura dintre nivelul experţilor şi cel al percepţiei publice.
Şi, poate, răspunsuri simple, la câteva întrebări la fel de simple:
Noi am ales scutul sau scutul antirachetă ne-a ales pe noi? Administraţia Bush decisese iniţial că elementele est – europene ale scutului antirachetă să fie amplasate în Cehia şi Polonia. Gest de încredere faţă de cele două ţări şi mesaj de forţă transmis către statele din "axa răului". Moscova a protestat şi a ameninţat cu militarizarea Kaliningradului. Dar nu reacţia Moscovei a fost cea care a schimbat arhitectura sistemului.
O nouă administraţie la Washington şi calcule refăcute au dus la o nouă decizie: relaţiile cu Rusia se resetează şi scutul se mută mai la sud, pe direcţia mai probabilă a potenţialelor ameninţări. În acest fel, au ajuns România şi alte state din Balcani să negocieze prezenţa rachetelor şi radarelor americane pe teritoriile lor. Deci, am cam fost aleşi datorită poziţionării geografice. Dar şi noi optasem de o bună perioadă de timp pentru o relaţie specială, strategică, cu SUA. Cele două opţiuni s-au întâlnit, iată, la Deveselu, într-o fostă bază a forţelor aeriene române.
Schimbă această decizie relaţiile noastre cu Europa? NU. Şi în vechile amplasamente propuse, scutul apăra SUA, statele unde urma să fie dislocat, Europa, în general. Acelaşi lucru se va întâmplă şi de acum încolo. Acea Europă la care ne referim a avut, şi încă mai are o prezenţă militară americană numeroasă pe teritoriul său. Scutul, care este, la acest moment, construit pe un concept de parteneriat bilateral, va evolua către o asumare continentală, cel puţin din partea jumătăţii vestice a Europei. O serie de elemente ale scutului sunt deja gândite pentru a fi dispuse în baze SUA din alte state europene.
Dar am putea răspunde şi prin DA. Suntem, prin această găzduire a rachetelor interceptoare americane, în al treilea rol de avanpost, de grănicer, cum doriţi să-i spuneţi, al NATO, al UE şi, după o sintagmă utilizată în analiză, al "umbrelei comune de securitate". Aceasta decizie ar presupune, DA, şi o întărire a profilului nostru strategic în relaţiile inter-europene.
Schimbă această decizie relaţiile cu Rusia? Moscova a protestat când s-a pus problema unei apărări comune în Nordul Europei, catalogând această perspectivă ca o traversare a unui prag critic în relaţiile cu NATO. A protestat şi când s-a pus problema amplasării scutului în Cehia şi Polonia. A încurajat orice voce dizidentă din tabăra euro-atlantică şi a prezentat protestele locale cehe, de exemplu, drept o respingere populară a proiectului. A făcut, astfel, tot ce s-a putut pentru ca pe plan internaţional să demonstreze că poate influenţa deciziile majore de securitate, mai ales cele care privesc imediata ei vecinătate, iar pentru proprii ei cetăţeni, că menţine ameninţările cât mai departe de "sanctuar", zona centrală a Rusiei.
Pe de altă parte, a continuat dialogul cu SUA, inclusiv în domeniul apărării antirachetă. La diferite momente, a oferit chiar soluţii, baze militare, radare performante. A pus şi condiţii, multe inacceptabile. Şi a fost tot timpul la curent cu intenţiile SUA, cu evoluţiile în acest domeniu. Dar a protestat şi va protesta în continuare. Ar trebui să vedem în această atitudine a Moscovei o abordare pragmatică. Prin atitudine, prin acţiunile în plan politic şi diplomatic, Rusia încearcă să echilibreze realizările în domeniile tehnologic şi militar.
Cum spuneam, nici Polonia şi nici Cehia nu au fost scutite de acest "război al declaraţiilor". Nu este şi nu va fi nici România. Kaliningradul a fost invocat, la fel se va întâmpla, probabil, cu Transnistria. Prin dislocarea sa în România, scutul se depărtează, însă, de graniţele Rusiei cu mai mult de 1000 de kilometri. Dincolo de retorică, Moscova ştie să calculeze distanţele şi să evalueze adevăratele ameninţări.
Sau perspectiva unei regiuni extinse a Mării Negre cu o Românie mai puternică? Doar prin simpla sa dispunere pe teritoriul României, scutul antirachetă nu va oferi ţării noastre mai mult aplomb în relaţiile regionale. Aici va conta modul în care relaţiile bilaterale strategice cu SUA, relaţiile de parteneriat cu majoritatea statelor din regiune se vor raporta la acest atu extrem de important. Regiunea Mării Negre este departe de a putea fi caracterizată într-un registru alb – negru. Sunt aici parteneriate bilaterale speciale şi sensibilităţi regionale. România adaugă doar un plus de claritate opţiunilor sale, speră în beneficii de securitate şi îşi asumă nişte riscuri în plus.
Ce vor spune ceilalţi vecini ai noştri: Moldova, Ucraina, Bulgaria? Ce să spună altceva decât ceea ce reprezintă propriul interes naţional. Unii vor beneficia de poziţionarea sub "umbrela" scutului, alţii şi-au oferit serviciile, propria expertiză ("avansată", după cum s-a exprimat ministrul ucrainean de externe, Konstantin Grishcenko). În toate capitalele din regiune se ştie ce înseamnă o astfel de decizie, care sunt riscurile, dar care sunt şi beneficiile, care este balanţa dintre ele.
Nevoia de securitate este altfel resimţită aici decât, să spunem, în cazul Cehiei. Sau nevoia de un partener strategic de talia americanilor. Şi în timp ce ameninţările sunt ipotetice, dividendele militare, economice şi sociale sunt imediate. Este un calcul rece care se adresează viitorului, dar şi prezentului.
Ce vor spune statele care au fost incluse iniţial în proiect: Cehia şi Polonia? Situaţia strategică a celor două state este destul de diferită. Barometrul îl constituie atitudinea populaţiei faţă de dispunerea unor elemente ale scutului antirachetă pe teritoriul naţional, dar şi opţiunile politice şi militare avute în vedere, la Praga şi Varşovia, după ce s-a anunţat "resetarea" relaţiilor ruso – americane.
Cu doar o lună înainte ca în România să se organizeze ceremonii pentru redeschiderea unei baze aeriene abandonate, pentru a fi dislocate rachete interceptoare şi un radar al SUA, ministerul ceh al apărării anunţa, fără prea multe regrete, posibilitatea închiderii poligonului de Brdy, locaţia aleasă iniţial pentru radarele americane, pentru că şi aşa "ţara (Cehia, n.n.) ocupă locul întâi în Europa în privinţa numărului de poligoane pe cap de soldat".
În cazul Poloniei, anunţul administraţiei Obama, de renunţare la varianta iniţială a proiectului, a picat cum nu se poate mai rău pentru polonezi, într-o zi în care se împlineau 70 de ani de la intrarea trupelor sovietice pe teritoriul polonez. Şi Varşovia a făcut tot ceea ce a putut să rămână în proiect. Şi a reuşit. Chiar dacă acum se va vorbi despre "scutul polonez" de-abia în faza a treia a implementării sistemului, adică prin anul 2018.
NATO ce rol are în această ecuaţie? Paradoxal. Moscova s-a declarat un susţinător al unui scut antirachetă al NATO. Chiar dacă organizaţia nord - atlantică a fost caracterizată, în doctrina sa de securitate, drept "agresivă", fiind poziţionată "în fruntea ameninţărilor ce vizează securitatea Rusiei". Diplomaţia rusă, politicienii ruşi stimulează, se simt bine în dialogul cu organizaţiile complexe gen OSCE, UE şi chiar NATO. Aici pot avea relaţii preferenţiale, încuraja poziţii singulare, bloca consensul.
Deocamdată, NATO a anunţat, la Lisabona, anul trecut, decizia de a realiza un astfel de sistem, folosind experienţele, expertizele şi capabilităţile naţionale ale statelor membre, în primul rând ale SUA. Astfel, se poate spune că NATO va beneficia ulterior de expertiza, inclusiv românească, a proiectării, amplasării, utilizării acestui scut antirachetă al SUA. Iar, între timp, se vor consensualiza şi poziţiile privind, de exemplu, identificarea ameninţărilor, capabilităţile puse la dispoziţia Alianţei, nivelul financiar al contribuţiilor naţionale etc.
Până la urmă, va fi mai multă securitate pentru România? Fără îndoială, da. Desigur că vor fi ameninţări şi vor exista riscuri. Scutul nu e un zid de cetate, de cinci metri grosime, într-un ev mediu timpuriu. El asigură protecţie naţională, regională, internaţională, în faţa unor ameninţări de acest nivel, puse în operă, prin lansarea de rachete de către regimuri, state, entităţi extremiste, fanatizate. Aceste rachete vor fi identificate, monitorizate şi distruse.
Pentru ameninţările provenind din zona unor grupări extremiste, a indivizilor sedaţi de sloganuri radicale, de orice natură, va fi nevoie de măsuri dar şi de o cultură de securitate specifică, instituţională şi individuală. Şi, desigur, de o cultură a vigilenţei asumate până la nivelul cetăţeanului. Care se va implementa pe măsură ce instituţiile, opinia publică vor parcurge etapele dislocării sistemului şi vor lua contact cu rigorile pe care le impune situarea sa pe teritoriul naţional.
În afară de securitate, vom primi şi alte dividende? Fără îndoială, da. Şi aici nu e vorba de costurile sistemului care, în cazul României, sunt estimate la aprox. 400 milioane de dolari şi care sunt vizualizate, deseori, la nivel politic dar şi local, sub forma lucrărilor de infrastructură, locuri de muncă, chiar a "încuscririlor" cu militarii americani. Parafrazând, "dacă securitate nu e, nimic nu e", simpla prezenţă în România a acestui sistem creează oportunităţi.
Pentru că evidenţiază o relaţie strategică ce încurajează inclusiv investitorii. Pentru că marchează o opţiune pe termen lung care înseamnă stabilitate, predictibilitate, o apartenenţă la nişte valori care sunt militare doar în al doilea rând, fiind în primul rând democratice.
Şi, la sfârşit, vreo legătură cu F-16? Ar fi, poate, bine să fie, şi aceasta este o opinie personală, dar nu se poate trage o concluzie directă. Spaţiul aerian se poate apăra atât cu rachete americane, cât şi cu avioane de luptă de producţie europeană, britanică sau suedeză. Dar în condiţiile prezenţei în mai multe baze din România a militarilor şi echipamentelor SUA, ale utilizării facilităţilor militare aeriene şi navale româneşti pentru tranzitul trupelor SUA către teatrele de operaţii, al conexiunilor care se vor diversifica, procedural şi tehnic, între structurile militare române şi americane, un astfel de demers ar fi probabil, cel mai logic şi cel mai puţin costisitor operaţional pentru o armată care are un parteneriat strategic cu SUA. "Second hand" sau noi, aceasta este o altă discuţie care priveşte, în principiu, doar latura financiară a problemei.
ŞI, ATUNCI, SE POATE CONCLUZIONA CĂ:
- Redislocarea scutului antirachetă al SUA a fost o ofertă pe care, dacă ar fi fost la putere, nimeni din clasa politică, potrivit declaraţiilor, nu ar fi refuzat-o, iar Deveselu a fost intersecţia câştigătoare a celor 120 de criterii;
- Avem, prin această decizie, o responsabilitate mai mare pentru securitatea regională şi europeană;
- Relaţiile cu Rusia sunt perfectibile;
- La fel şi cele din Regiunea Extinsă a Mării Negre;
- Statele vecine vor fi printre beneficiarii protecţiei asigurate de acest scut;
- Cehia şi Polonia rămân în cărţi, fie prin securitatea implicită oferită de scutul dislocat în România, fie prin menţinerea într-o altă formulă strategică în sistem;
- Celelalte state membre NATO vor beneficia de securitatea asigurată de această dislocare şi, în timp, îşi vor asuma şi o parte din costuri;
- Da, va fi mai multă securitate pentru România;
- Da, va fi un cadru mai bun pentru investiţii;
- Şi, poate, decizia curentă a CSAT, referitoare la dislocarea scutului antirachetă, ne va reaminti de un alt anunţ, tot la acest nivel şi la fel de actual, privind achiziţionarea avionului multirol.
Dislocarea scutului antirachetă pe teritoriul României este rezultatul întâlnirii dintre o opţiune politică pe termen lung, un parteneriat strategic cu SUA, prima putere militară a lumii, în acelaşi timp o democraţie model, şi o poziţie geostrategică a ţării noastre pe care, în această etapă a istoriei noastre, nu trebuie să avem reţineri să o valorificăm.