In ultimii ani ma urmareste tot mai insistent o imagine in miscare, poate si pentru ca, nerostit, intru involuntar in scenariul ei ascuns.
Se face ca un popor fantasmatic, alcatuit din majoritatea celor care au astazi in jurul varstei de 35 de ani, strabate ratacitor Romania prezenta, ducand cu sine o povara neconstientizata deplin. Acest popor bantuit, alungat in viata, e alcatuit, cum probabil ati inteles deja, din generatia „decreteilor”.
Arareori o lectura a unei curbe sociologice mi-a provocat o emotie mai intensa. Caci dintr-o data puteai descoperi, comparand linia cresterii demografice (relativ constanta pe parcursul catorva decenii), si care si-ar fi urmat, natural, cursul, cu „ceea ce e deasupra ei”, adica linia exploziei demografice in intervalul 1967-1971, aparitia a 1,8 milioane de oameni care, altfel, nu s-ar fi nascut niciodata.
Cu acest gand in minte, e suficient sa iesi pe strada si sa le cauti chipul, stiind ca numai o grimasa a istoriei a vrut ca „ei” sa te priveasca. Si un intreg amalgam de intamplari care alcatuiesc carnea biografiei noastre, prin care ne-au devenit insotitori privilegiati (fie ei frati, surori, prieteni sau numai cunoscuti de-o clipa), te coboara intr-o reflectie nelinistitoare. Suntem ceea ce suma de intalniri decisive a facut din noi.
Tot astfel, in virtutea apartenentei mele la aceasta generatie, ceea ce sunt e rezultatul amestecului de amintiri sensibile, sperante si deznadejdi, victorii si esecuri impartasite, pe parcursul „calatoriilor” mai lungi sau mai scurte, „petrecute” impreuna cu „ei”. „Ei” sunt azi aici, alaturi, dar sunt prin voia unei istorii agresive, delirante, care ne-a violat pana si alegerile ultime.
Istoria politica a Romaniei comuniste nu a condamnat numai la moarte (asa cum s-a intamplat cu o intreaga elita traditionala), ci a condamnat si la viata. La „acea” viata pe care ne-o pregatisera „inginerii mintii”, prin care „turma” (ce se cerea multiplicata, caci, nu-i asa, „tara avea nevoie de brate tinere si puternice” in „lupta cu imperialismul”) urma sa devina ceea ce orice comunitate gregara, fara memorie, ajunge a fi: o populatie. Desigur ca lucrurile sunt mai amestecate.
Totul nu a iesit ca in planurile „lor”. Multi dintre acei copii „nascuti la comanda” au fost mai apoi cu adevarat iubiti, inconjurati de caldura celor apropiati, chiar daca, la inceput au fost nedoriti. In fond, toata aceasta poveste despre venirea pe lume a unei intregi generatii fantomatice ar fi putut ramane numai atat, o poveste. Despre inversunarea supravietuirii si despre decizia de a ramane oameni, iubind in plan personal pe cel de langa noi, caruia i-am dat viata, chiar daca in plan institutional eram urati pentru ceea ce ravneam a fi, niste fiinte libere.
Dar povestea depanata mai sus nu e inchisa intre copertele unei carti de istorie (cum poate va ajunge peste 100 de ani), ci una care traieste nemijlocit in prezentul social romanesc. Caci aceasta generatie, ca orice generatie „care se coace”, a ajuns in nodurile retelelor sociale, incepand sa dobandeasca pozitii de influenta semnificative.
E suficient sa privesti in jur si sa descoperi, treptat, tot mai pregnanta lor prezenta in locurile in care se iau deciziile strategice (de la viata economica pana la cea politica). Facand apel la un cliseu, „ei” ne vor calauzi structural in „integrarea in Europa”, in cadrul unui proces de cateva decenii, in care pozitia lor simbolica in ierarhia sociala va spori progresiv, pana cand vor lasa locul natural cohortei urmatoare („generatia 2000”).
Suportul biologiei (varsta si energia vitala prin care revendica „prim planul”) este, insa, contrabalansat de o inexplicabila vulnerabilitate. In multe dintre cazurile individuale exemplare, ceea ce frapeaza este ambivalenta: pe de o parte disponibilitatea remarcabila de a reusi, performanta superlativa, pe de alta parte clacarea, cedarea neasteptata, tocmai atunci cand te astepti mai putin.
Ceea ce pare a fi regula nescrisa a traiectoriei lor de viata este discontinuitatea, ca si cum zbaterea lor initiatica pentru a razbi intr-o lume in care nu au fost doriti este sufocata, intermitent, de sentimentul „covarsirii”, al luptei inegale cu o istorie reprimanta.
In anii din urma m-am aplecat indeaproape asupra acestui fenomen identitar tulburator, si deopotriva prin studiile pe esantioane (unde nu mai „vorbeste” registrul lui „mi se pare”), cat si in numeroasele interviuri comprehensive cu exponentii sai reprezentativi, am observat ca am de-a face cu o „generatie altfel”.
Desigur, orice generatie e „altfel”, dar aceasta specificitate a „decreteilor” (caracterizata indeosebi prin oscilatia intre extreme pe dimensiunile principale examinate: autodeterminare, externalism-internalism, stima de sine, independenta-interdependenta, in pofida conservarii structurilor valorice si atitudinale preponderent asistentiale „mostenite” de la „parintii lor”) are o miza mai insemnata, caci „ei” vor „conduce Romania” intr-una din cotiturile sale decisive.
Reusita sau esecul lor va cantari hotarator asupra felului in care va arata maine aceasta tara. Si in cele mai multe cazuri, in cercetarile calitative, razbatea cu putere „marea lor problema”: povara, uneori constientizata de- abia la anii maturitatii, in cadrul unei dureroase anamneze, a respingerii originare. Si razbatea totodata intelesul lectiei furnizate de orice psihoterapie autentica: o trauma, pentru a fi depasita, trebuie asumata, si, mai apoi, integrata.
Numai in masura in care ne vom privi lucid in oglinda propriei noastre biografii si vom putea „lucra” cu ceea ce descoperim acolo, asemeni unei resurse vitale, viata celor ca noi va putea sa-si recapete autonomia. Si numai daca un asemenea exercitiu autoreflexiv va fi asumat majoritar de catre „decretei”, vom putea spera ca viata noastra comunitara va parasi albia autismului social, in care se scurge de mai bine de jumatate de secol.
Alin Gavreliuc (Materialul a aparut, ca editorial, in editia din 16 martie 2006).