Motto: „După noi vom veni tot noi” - Walter Roman, “Secolul XX: Secolul Marilor Revoluții”, Editura Politica, 1970. Corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență, devalizare. Așa s-ar putea sintetiza azi constituirea Grupului pentru Dialog Social (GDS) dacă s-ar aplica grilele din manualul de anticorupție al DNA. Documentele pe care le publicăm în exclusivitate atestă mascarada independenței „anticomuniste” a fondatorilor GDS cât și modalitatea rapace prin care au intrat în posesia unor bunuri ale statului, între care impozantul sediu din Calea Victoriei 120. Clădirea istorică fusese pregătită și înzestrată de CC al UTC, sub umbrela unei fantomatice Asociații a tineretului român pentru Națiunile Unite, ca sediu de lux pentru Nicu Ceaușescu, când acesta venea la București. Sediu pus pe tavă activiștilor GDS de la cel mai înalt nivel al Frontului Salvării Naționale (FSN).
Deși se proclamă drept „prima organizație a societății civile constituită legal după căderea comunismului” afișând ca dată 31 decembrie 1989, când fondatorii grupului organizat de interese s-au prezentat public la Hotelul Intercontinental, GDS s-a înregistrat legal abia pe 22 ianuarie 1990, având ca reprezentat al parchetului, întâmplător, tocmai o tânără procuroare, pe numele ei Lacrima Ciorbea. Soțul ei, Victor Ciorbea, avea să devină peste puțin timp, din aceeași întâmplare prestabilită, președintele Confederației Naționale a Sindicatelor Libere din România, ulterior CNSLR – Frăția, în prezent sindicat-mamut afiliat Partidului Social Democrat (PSD).
Silviu Brucan, eminența cenușie
Dacă jurnaliști români și autori străini care au studiat îndeaproape evenimentele din 1989 (ca Burakowski Adam, Gubrynowicz Aleksander și Ukielski Paweł) susțin că ideologul bolșevic Silviu Brucan, considerat de presa britanică („The Times”) drept „eminența cenușie a FSN”, se număra printre membrii GDS încă de la înființare, actele publicate de Ministerul pentru Consultare Publică și Dialog Civic în perioada Guvernării Cioloș atestă indubitabil că fondatorii GDS au fost, într-adevăr: însuși Silviu Brucan, factotumul din executivul FSN, secondat de sociologul Alin Teodorescu, viitorul președinte al Fundației Soros și cancelar PSD (foto-captură). Practic, doi agenți veritabili ai serviciilor de informații sovietice și maghiare, după cum dovedim tot aici.
Peste numai 8 zile de la conferința de presă de la Intercontinental, Silviu Brucan, de data aceasta în calitate de membru al Consiliului FSN, îi aprobă colegului lui de constituire a GDS, cofondatorul Alin Teodorescu, alături de împuternicitul Gabriel Liiceanu, preluarea în patrimoniu, cu tot ceea ce se află în clădire, a sediului de lux al CC al UTC din Calea Victoriei 120. Și asta nu e tot. Aprobarea pentru înregistrare la Tribunal este dată de Andrei Pleșu, la rândul lui membru fondator al GDS, dar de data aceasta în calitate de Ministru al Culturii și, ca să ființeze mai bine, același ministru membru al GDS își acordă carevasăzică sieși și colegilor săi și o generoasă subvenție financiară. Documentele publicate în premieră vorbesc de la sine.
Editura Politică, un cadou ca între prieteni
Să mai amintim și că, peste alte câteva zile, Gabriel Liiceanu, colegul de GDS al ministrului Andrei Pleșu, primește de la prietenul său, prin ordin de ministru, și Editura Politică cu tot patrimoniul său.
Ca și în cazul agentului KGB recunoscut Silviu Brucan, care aprobă, pe 8 ianuarie 1990, darea în folosință gratuită a sediului din Calea Victoriei propriei lui organizații care se va înființa legal pe 22 ianuarie, Gabriel Liiceanu a ajuns director al editurii PCR rebotezate Humanitas, începând cu data de 1 februarie 1990, printrun ordin dat de prietenul său, pe 20 februarie. Editură la care acestuia i se publică, de 29 de ani, toate volumașele de eseuri adunate din „Dilema”. „Dilema” care a funcționat din 1993, când a fost fondată de Pleșu, și până în 2003, tot din banii contribuabililor, atribuiți prin Fundația Culturală Română aflată la vremea respectivă sub patronajul președintelui României, care a fost, în două mandate, nimeni altul decât Ion Iliescu.
Guvernul FSN - GDS
Chiar dacă istoria vorbește despre această primă perioadă „de tranziție” ca fiind sub o guvernare FSN e bine să subliniem că, de fapt, cu doi miniștri în cabinet – Andrei Pleșu la Cultură și Mihai Șora la Învățământ – plus alți viceminiștri și secretari de stat, prima administrație fesenistă de după 1989 a fost, în realitate, un Guvern FSN-GDS. Guvern condus de Petre Roman din care nu și-au dat demisia la mineriada din iunie 1990 nici Andrei Pleșu nici Mihai Șora, în ciuda tuturor biografiilor falsificate pe care le flutură pe net.
GDS și „Ciuma Roșie”
Deși se pretinde un opozant al „ciumei roșii” Grupul pentru Dialog Social este legat indisolubil de tot ce a însemnat și înseamnă FSN, respectiv creatorii și excrescențele lui. „Forul moral” al „societății civile” este, probabil, cel mai tenebros grup organizat de trafic de influență și control a vieții politice și culturale din România. Ca să revenim la modalitatea prin care s-a înstăpânit pe un bun obținut ilegal, prin corupție la nivel înalt, ilegalitate perpetuată până azi, amintim că, la 23 septembrie 2004 apare Hotărârea Guvernului nr. 1551/2004 prin care se conferă Asociaţiei „Grupul pentru Dialog Social” statutul de „utilitate publică”. Practic, o mare parte din activitatea GDS-ului e plătită astfel din taxele noastre. Semnatar: penalul Adrian Năstase. Cine era „șef al Cancelariei Primului Ministru Adrian Nastase”? Alin Teodorescu, cofondatorul GDS și apoi deputat PSD – „ciuma roșie”, fost președinte al GDS (1990 – 1991) și, concomitent, al Fundației Soros (1990 – 1996). Întâmplător și fost informator al Securității. Dar și, conform ultimului șef al UM 0110 „anti-KGB”, faimosul general Victor Neculicioiu, directorul Departamentului Contraspionaj «Ţări Socialiste», un dovedit agent al Ungariei.
Niște spioni
Sub prestare de jurământ, la data de 12 iunie 1994, ora 13.30, celebrul general de contraspionaj Victor Neculicioiu informează din nou, pentru a doua oară, membrii Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din 1989 că Alin Teodorescu a fost agent maghiar, documentat și prins în fapt, și că cel care a participat la recrutarea sa pentru serviciile ungare se numește Horvath Andor. Recrutarea s-a perfectat la Institutul de Economie Mondială (foto-document). Cine este Horvath Andor? Pentru necunoscători, ne spune Andrei Pleșu: „vechiul meu prieten Andor Horváth (Bandi pentru prieteni) mi-a fost secretar de stat la Ministerul Culturii (1990-1991)” (Dilema veche, nr. 675, 26 ianuarie – 1 februarie 2017). Și ce a mai fost, printre altele, traducătorul Horvath Andor? Nimic altceva decât membru fondator al Fundației Soros, cu cel pe care l-a recrutat drept președinte. Și cine se mai număra printre primii angajați ai lui George Soros în România? Întâmplător, o doamnă, Catrinel Pleșu, soția ministrului oengist Andrei Pleșu, fostă informatoare a DIE pe la 19 ani. Să mai amintim și că magnatul George Soros sosește pe 5 ianuarie 1990 în România și este întâmpinat la sediul GDS de... Silviu Brucan.
Români recrutați de unguri
Un adjunct al lui Victor Neculicioiu, Ioan Rusan, colonel în rezervă al SRI, după ce a condus secția Sibiu, și fost șef al compartimentului „Anti-STASI” din UM 0110, adaugă: „Un cadru de informații al serviciului comunist maghiar, Hunio Gabor, prin concursul și cu participarea agentului Horvath Andor (ulterior membru al Consiliului Director al Fundației Soros și profesor la UBB Cluj), a realizat, în 1988, recrutarea sociologului Alin Teodorescu”. Victor Neculicioiu mai completează în revista „Vitralii” a rezerviștilor SRI: „Centrala de spionaj ungară a dispus recrutarea de români cu posibilităţi în exterior în susţinerea revendicărilor lor, plecând de la constatarea că vocile reţelei de naţionalitate nu dădeau efectul scontat. Pentru unul dintre aceştia, după 1990, un prim ministru român a insistat, după o vizită la Budapesta, să fie numit într-o funcţie înaltă în executiv (2002)”. Afirmația este întărită de generalul (r) Aurel I. Rogojan în cartea sa, „Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale” (Editura Compania, Bucureşti, 2011), cu mențiunea că Adrian Năstase a fost informat dar degeaba.
După doi ani în postura de consilier personal al primului-ministru, pe 1 martie 2004, Alin Teodorescu devine oficial „Șeful Cancelariei Primuluiministru”. După numai alte trei zile, pe 4 martie, în urma unei ședinte a Guvernului PSD-UDMR, Adrian Năstase aprobă reinstalarea la Arad a statuii celor 13 generali austro-ungari autori ai genocidului a peste 40.000 de țărani români. Statuia criminalilor fusese dezansamblată în urmă cu 80 de ani de Regele Ferdinand și Ionel I.C. Bratianu.
În mai 2005, sub Călin Popescu Tăriceanu, cine se străduiește să-i păstreze GDSului sediul gratuit primit de la FSN? Ministrul Culturii, Mona Muscă. Întâmplator, și ea, informatoare a Securității. După 10 ani, când se apropie expirarea contractului de gratuitate de 10 ani și se ridică deja discuții publice despre implicarea politică a GDS-ului, cine îi reconfirma gratuitățile locative din buricul târgului pentru încă 10 ani? „Ciuma roșie” - Victor Viorel Ponta.
Plagiatori și informatori
La capitolul morală, vajnicii 22-iști dau de pământ cu „colaboratorii Securității” - chiar dacă nu sunt dovediți dar apar pe liste negre - dar și cu plagiatorii. Dar se uită că Andreea Pora, de exemplu, redactorul șef al organului, este o plagiatoare recunoscută. Ea a fost dată afară de la Hotnews după ce a plagiat din Cotidianul și Ziare.com fraze întregi, inclusiv cu o greșeala a colegilor plagiați. Peste ani, a repetat figura cu InPolitics, de data asta cu mai multă atenție dar, la fel, fără nici cea mai mică jenă. Dacă cazul Pora e, totuși, ridicol, cel al predecesoarei sale în funcție ne amintește de funie în casa spânzuraților.
Gabriela Adameșteanu, membră a GDS din prima tranșă, a fost silită să renunțe la șefia 22- ului după ce, în urma campaniei „Voci curate în presa și societatea civilă din România”, CNSAS a furnizat oficial informația că scriitoarea a fost „sursă a UM 0544”, fosta Direcție de Informații Externe a Securității (DIE). Scriitorul și cercetătorul Mihai Pelin, coordonatorul volumului SRI „Cartea Albă a Securității” afirma că ea i-a fost bagată în pat disidentului Mihai Botez, pe care l-a talonat apoi toată viața.
Primul redactor șef al 22 - și purtător de cuvânt al GDS - a fost Stelian Tănase, la data „revoluției” „instructor cultural” UTC la Casa de Cultură „Nicolae Bălcescu”, cu părinți activiști PCR.
Un caz trist
Cezarul informatorilor, Alexandru Paleologu, la rândul lui membru co-fondator al GDS și ambasador al regimului FSN în Franța (până când s-a solidarizat cu „Golanii” din Piața Universității), oricât de simpatic a reușit să se facă public, datorită inteligenței lui vii, a fost o slujnică oribilă a Securității, ca să citez un cercetător CNSAS care i-a conspectat Dosarul. Așa simpatic cum era a semnat pentru eliberarea mahărului comunist Gogu Rădulescu arestat în lotul CPEx al CC al PCR. Recunoașterea colaborării sale cu Securitate nu îl absolvă de răul făcut, este de părere istoricul Adrian Majuru, care scrie destul de contontend cu privire la memoria bătrânului turnator și al „dinastiei” sale sterpe. „Alexandru Paleologu este asasinul moral al lui Mircea Vulcănescu. Dinastia Paleologu merge mai departe. Fiul său este deputat PDL şi se visează primar de sector”, scria istoricul literar Adrian Majuru, într-un serial din Cotidianul dedicat non-valorilor care ne sufocă. De la momentul scrierii lui Majuru, mini-Paleologu a ajuns ambasador şi chiar şi Ministru. Al Culturii! Din această poziție a îndrăznit să aprobe profanarea statuilor marilor repere ale culturii și învățământului României aflate la Universitate, așa cum tatăl său o făcea în scris pe vremuri. Dar să-i dăm cuvântul lui Adrian Majuru: „Şi în timp ce spurcăciunea de Alexandru Paleologu încasa purcoaie de bani prin Uniunea Scriitorilor de la Securitate pentru turnătoriile lui, victima sa, trădată şi ucisă, Mircea Vulcănescu, se stingea lent şi dureros la Aiud. Iar fiul acestui turnător asasin, imoral ca tatăl sau şi cu uşor retard în imediat, Toader Paleologu, este în continuare în cărţile puterii şi visează la un fotoliu de primar. Această micro-dinastie Kim a României rămâne în cărţile serviciilor şi în defavoarea noastră.”
Mircea Dinescu, în primele rânduri la constituirea GDS-ul
Un alt liant între FSN și GDS, poetul Dinescu este ginerele profesorilor Elena Loghinvski (Ludmila Loghinovskaya) și Albert (Adalbert) Kovacs, fost bursier în URSS, cu doctoratul în filologie la Universitatea „M.V. Lomonosov” din Moscova și ulterior asistent la Catedra de filologie rusă a Institutului „Maxim Gorki” din Bucureşti, unde soția lui devine lector. Albert Kovacs l-a cunoscut în mod cert pe Ion Iliescu, cu care a studiat în URSS exact în aceeași perioadă. După cum se știe, la începutul anilor ’50, Ion Iliescu a fost secretarul „Sovietului unional al studenților și aspiranților români” aflați la studii în Uniunea Sovietică.
La moartea lui Kovacs, în 2015, Uniunea Scriitorilor din România, condusă de Nicolae Manolescu a transmis un mesaj bizar: „Îl salutăm pe ultimul său drum fără să spunem să-i fie ţărâna uşoară, ci doar cerul de la Răsărit să-l lumineze!” Soacra lui Dinescu a fost teleportată după absolvirea Facultății de Filologie a Universităţii de Stat din Ural la București de unde își plătea cotizația la PCUS regulat, la sediul ambasadei URSS.
Pe 11 mai 1988, Andrei Gromîko, președintele Sovietului Suprem, venit în vizită oficială la București, a comunicat o listă scurtă de invitați din domeniul culturii pentru o vizită de perfecționare în URSS. Pe ea, la loc de cinste, numele lui Mircea Dinescu. Astfel, Dinescu face turul URSS, monitorizat de agenți ai DSS (0110), până în Crimeea, unde i s-a pierdut urma pentru o perioadă mai lungă de timp.
În 1991 i-a fost amfitrion și conviv lui Soros la București, chiar la Uniunea Scriitorilor, unde i-a lansat cartea „Pentru o transformare a sistemului sovietic”, proaspăt scoasă de Gabriel Liiceanu, din tipografia fostei Editurii Politice a PCR, acum Humanitas. Cuvântul înainte, asumat de „Humanitas”, pare scris de însuși Silviu Brucan, cel care l-a primit pe Soros în România, chiar în primele zile ale lui ianuarie 1990: „Autorul cărții de față s-a implicat total, practic și teoretic, prin inițiative directe ca și prin elaborari abstracte, la procesele care au schimbat și vor mai schimba nu numai înfățișarea continentului nostru dar și destinul Statelor Unite”.