Cu Sandra Stoicescu discut înainte de a intra în emisiune despre ultimul sezon din Game of Thrones. Nu știam dacă măcar urmărește fie și într-o doară deja legendarul serial. Astfel că am luat cu mine numărul special din Historia francezilor mai mult ca să arăt cu ce se ocupă marea presă din Vest, mare nu prin talent și inteligență – acolo ca și aici sînt jurnaliști și jurnaliști – ci prin luarea în serios a tot ce se întîmplă în realitate.

De cum i-am arătat Sandrei Stoicescu publicația, mai precis coperta, aceasta s-a arătat interesată nu atît de inițiativa jurnalistică, excelentă, de altfel, cît de abordarea serialului, a cărei fană e și ea. La începutul emisiunii am avut curajul să discutăm un pic despre Game of Thrones, un fenomen de amploare în lume și în România, ocolit de presa noastră, preocupată mai departe de fleacurile aparținînd politicii de vorbe, cum îi spun eu politicii românești, denunțate în Conu Leonida față cu reacțiunea, unde focul de pistoale nu e de la Revoluție, ci de la petrecerea de Lăsata Secului.

 

Înainte de emisiune, am avut timp să discut cu Sandra Stoicescu despre ceea ce ea numește, asemenea milioanelor de fani ai serialului, dezamăgirea stîrnită de episodul trei al Sezonului, cel al Bătăliei dintre Vii și Morți. Am văzut și eu într-o noapte episodul și am rămas stupefiat de fușăreala incredibilă care a fost lucrul la acest moment de culme al serialului, către care mergeau toate episoadele celor șapte sezoane anterioare.

Mai toată lumea vede forța serialului în concretizarea tezei Puterea justifică orice. Despre această teză au mai fost și vor mai fi făcute alte și alte seriale. Nu cred că în asta constă specificul lui Game of Thrones. Desigur, intriga politică, guvernată de Învățătura Să n-ai încredere în nimeni! a asigurat producției tensiunea polițistă. Adăugată noutății constituite de sacrificarea eroilor – sînt tare curios dacă în final va fi ucis și Jon Snow, deși Sezonul 8 îi reduce simțitor personalitatea, proiectîndu-l ca o umbră a eroului de altădată – serialul a avut succes chiar și după trecerea de sezonul cinci și a făcut ca ultimul sezon să fie așteptat cu o emoție de nivel planetar.

În „Game of Thrones” („Urzeala tronurilor”) nu se descoperise ghilotina

Numai că noutatea adusă de serial consta în puternica implicare a fantasticului în real. Trecerile din real în fantastic, mai degrabă derapajele de la real în favoarea fantasticului, au dat putere de existență fantasticului. De la dragonii care – spun specialiștii – au jucat la asediile din serial rolul tunurilor lui Mahomed la Asediul Constantinopolului, pînă la învierea lui Jon Snow, Game of Thrones a fost serialul care a răspuns nevoii de basm, de fantastic, de mitic a oamenilor de azi. Pe măsură ce înaintăm în cunoașterea exactă a lumii, în credința că totul e știință, că totul e rațional, logic și legic, sporește nevoia de irațional, de fantastic, de întoarcere, măcar în ficțiune, la credințele omului primitiv în iraționalul fantasticului din jur, în misterele care guvernează Lumea. Punctul culminant al acestui fantastic de puterea realului trebuia să fie Lupta finală între Vii și Morți. În tot serialul se lucrează de zor la mitizarea acestei Confruntări, de la neliniștitorul Winter is coming pînă la privirea aruncată de pe Zid, Dincolo, în teritoriul de unde vin Amenințări apocaliptice.

Regele nopții sau neliniștitorul de dincolo de Zid

Din motive care-mi scapă, această confruntare nu e pusă în ultimul episod, ci în episodul trei. De aici o mulțime de aberații. Deși Armata Morților face ravagii printre Vii, la debutul episodului patru, mai toată lumea e în viață. Morții amenință doar Nordul. Cersei își poate permite să nu trimită picior de soldat la Bătălia din Nord, deși anterior fusese convinsă – și o dată cu ea am fost convinși și noi – că Invazia e un Pericol pentru Întreaga Omenire și nu doar pentru ținutul Nordului. Pe această bătălie au mizat și fanii serialului, dar și simplii telespectatori, ca mine. Umblătorii Albi, despre care Ned Stark spune chiar din primul episod al serialului că sînt o născocire, deoarece de ei nu s-a mai auzit de mii de ani, sînt partea cea mai vizibil mitică a producției. Carolyne Larrington în Winter is coming: Les racines médiévales de Game of Thrones observă că Umblătorii Albi sînt totdeauna văzuți din afară, dinspre Universul cunoscut. Nici una dintre secvențele celor 8 sezoane nu se petrece dincolo de Zid, în Lumea Morților. Noi, telespectatorii, deși avem la dispoziție un serial și urmărim faptele după secole de la petrecerea lor, nu știm nimic despre Invadatori. Încercăm perspectiva celor din Westeros, din Essos, perspectiva Viilor, asupra lor. Din lipsa de informații despre ei apare Neliniștitorul. Motivele invaziei, organizarea, viața de fiecare zi a Morților, în care unii autori au văzut o aluzie la luptătorii ISIS, rămîn în întunericul friguros de dincolo de Zid.

Garda de noapte – corespondent istoric al Templierilor

Am putea asemăna perspectiva asupra Morților cu cea a romanilor asupra locuitorilor de dincolo de Zidul lui Hadrian, deși prin iscoade, prin prizonieri, romanii mai știau cîte ceva despre picți. Serialul se deschide cu descoperirea făcută de o patrulă a Gărzii de Noapte dincolo de Zid. Singurul supraviețuitor al măcelului provocat de Umblătorii albi e decapitat ca dezertor de Ned Stark. Înainte de a i se reteza căpățîna, el le spune Starkilor despre Umblătorii albi. Neliniștitorul e întărit de reacția lui Ned Stark. Da, știe despre Umblătorii albi, dar aceștia au dispărut cu mii de ani în urmă. Plasarea Umblătorilor albi în poveste, în ziceri la gura sobei, îi fac pe aceștia și mai misterioși. Era de așteptat, în aceste condiții, ca Bătălia finală să fie chiar finală, ca ea să cuprindă întregul univers cunoscut și nu doar oastea venită în sprijinul Winterfell. În serialul The 100 Omenirea cunoaște trei Apocalipse. Ce-ar fi fost ca în finalul lui GoT să cunoască una? Lăsînd să înțeleagă, ca să mă dau eu deștept, că Istoria lumii va fi reluată de la capăt de Sălbaticii de dincolo de Zid. Conduși, eventual, de Jon Snow.

Harta lumii din serial

Mult mai important, era de așteptat ca Bătălia să stea sub semnul fantasticului împlîntat în real. La început Bătălia merge bine cinematografic. Sînt mai întîi imaginile văzute de un copil din pom, cele ale Armatei Viilor intrînd în Winterfell. Vine apoi momentul plecării la luptă a săbiilor în flăcări, astfel vrăjite de Melissandra, urmat de stingerea flăcărilor, semn al dezastrului. După care totul se pleoștește. Imaginile de ansamblu dispar pentru a lăsa locul vălmășelii. Jon Snow a fost timp de șapte sezoane stîlpul de susținere al serialului. Pentru păstrarea personajului, regizorii au apelat chiar și la trucul învierii, greu de înghițit chiar și într-o operă de ficțiune în care dragonii sînt fel de reali ca și vrăbiile. Sezonul opt, amînat din motive publicitare timp de un an, aduce cu sine împingerea lui Jon Snow în fundal, coborîrea sa la condiția de personaj secundar. Că nu el a decis victoria Viilor, ci Arya, scoasă din cutie în ultimul moment, mai e de înțeles.

Clișeul fetei băiat – Arya Stark

Producătorii și-au propus să nu cedeze ispitelor hollywoodiene, în care Tom Cruise îi bate pe toți și le ia la toți femeile iubite. Numai că în această Bătălie Jon Snow nu mai joacă nici un rol. Îl vedem din cînd în cînd pe miticul luptător bîntuind printre ruine, dînd cu sabia în dreapta și-n stînga, călărind un dragon care nu face nimic, nici măcar nu se bate cu dragonul Morților, și atît. E drept, o intrigă se conturează din informația, greu ținută secretă, că el e urmașul în linie bărbătească a lui Targaryen. Noutatea aduce doar o depărtare sexuală de Daenerys. Toți cei cu care am stat de vorbă despre această Bătălie, care trebuia plasată în finalul serialului, ca un fel de Apocalipsă (The 100 își îngăduie trei Apocalipse în urma căreia rămîneau doar cîțiva oameni, la nivel primitiv, dispuși să reia Istoria sau mai degrabă PreIstoria) au fost șocați de lucrul de mîntuială numit Sezonul opt.

Cum ar fi ca Trump să fie de acord pe loc ca întreaga Californie să devină independentă peste noapte?!

Luni, dimineața, cînd m-am trezit, primul meu gînd a fost către ultimul episod din Game of Trhones. În America se difuzase la ora 6 la noi. Așadar, episodul fusese deja urmărit și de ai noștri. Gata! Întîmplările avuseseră loc. Sau mai precis, fuseseră văzute deja de milioane de telespectatori. Nu mai puteau fi amînate. Nu mai puteau fi modificate. Cine a murit, mort a rămas. Eram curios cine va ajunge pe Tronul de fier. De numit sau de ales fusese ales cineva. Eram convins că nu Jon Snow. Ultimul sezon aduce cu el persecutarea personajului de către realizatori. Nici măcar dreptul de a salva omenirea nu l-a mai avut. Azi noapte, am parcurs site-urile străine, de limba engleză, îndeosebi, în speranța că va transpira ceva din secretele ultimului episod. N-am găsit nimic. Trailerul la Sezonul opt, al dracului! evita orice sugestie despre un posibil deznodămînt în episodul 6. Am citit în Game of Thrones décrypté că toți cei care au lucrat la serial au avut contracte de păstrare a secretului acțiunii de tăria celor semnate pe vremuri de ofițerii GRU.

Chiar dacă n-am găsit nimic n-a fost degeaba. Cu această ocazie am citit ce-au scris alții despre episodul 4, cel al Bătăliei cu Morții. Episodul e văzut în unanimitate aproape ca un eșec. Cît despre episodul 5, cei mai mulți se întreabă asupra schimbării la față a lui Daenerys Targaruen. E greu de conceput că o eroină care vine în ajutorul Nordului, care eliberează sclavi, care face dreptate, devine brusc autoare de genocid.

Daenerys Targaryen cu bomba atomică când era încă mică

Dimineața, în naivitatea mea, mi-am zis că Radio România Actualități o să dea o știre despre încheierea serialului, una dintre cele mai urmărite povești cinematografice, despre care s-au scris cărți. Am ascultat degeaba Jurnalul de la 9 dimineața.

Gata de plecare la Bibliotecă, mi-am zis să arunc o privire asupra finalului episodului final. Pînă la urmă nu m-am putut stăpîni și am vizionat pe sărite tot episodul. Dacă un episod dintr-un asemenea pom lăudat care a fost ultimul sezon l-am putut vedea pe sărite fără a pierde nimic din intrigă, înseamnă că suferă de lungire sau mai degrabă de tras de el, să se acopere timpul de vizionare. Firește, o să-l văd pe îndelete diseară. Urmărirea pe sărite mi-a făcut însă o imagine asupra ultimului episod, așteptat de fani mai ceva decît primii creștini pe Iisus. Din start am putut remarca un adevăr găsit și în alte comentarii, dedicate deja finalului. Un singur episod, al șaselea, rezolvă în viteză toate conflictele și toate destinele. Te-ai aștepta de exemplu la o lungă bătălie pentru răsturnarea Mamei Dragonilor. Episodul anterior o surprinsese în ceea ce mulți fani au numit criza de tiranie. Eu însă rămîn la părerea că între ea și Truman, care a ordonat Lovitura nucleară de la Hiroșima sau între ea și Churchill, care a dispus bombardarea criminală a Hamburgului nu e nici o diferență. Acțiunea ei a fost rațională. Așa cum îi va explica lui Jon Snow, transformat într-un ONG-ist de treabă într-o lume a crimelor fără scrupule, Cersei exploata în favoarea ei mila. Dacă n-ar fi fost torentul de foc al dragonului, cucerirea Palatului ar fi fost infinit mai costisitoare decît a fost în realitate. De cum se deschide episodul, are loc secvența în care Daenerys anunță bătălia pentru o lume mai bună, pentru schimbarea Roții. Mulți s-ar putea să fi văzut aici semnele unui Lenin al Evului Mediu, venind călare pe dragon și nu pe locomotivă din Finlanda. Eu însă nu cred că anunțul prevestește o Eră a Revoluției permanente. Explicația dată de ea e rațională. Vrea o lume mai bună, în care bastarzi ca Jon Snow să nu mai sufere și fetițe cum a fost ea să știe să numere. De altfel ce voia Mama Dragonilor se desprinde din decizia de a-i elibera pe Nepătați. Dincolo de credibilitatea explicațiilor date de ea, emoționează puternic sentimentele nutrite față de Jon Snow. Dacă era o Robespierre, o Revoluționară permanentă îl lichida pe Jon Snow. Ce face eroul, Eroul cu e mare? O înjunghie! Păi de ce o înjunghie și nu oricum ci mișelește, profitînd de încrederea femeii în el? Pentru că i se pare un pericol pentru umanitate ceea ce anunță ea! Las la o parte – repet – că declarația privind o Lume mai bună nu prevede în mod sigur deschiderea unei ere a Terorii. Dar și dacă ar fi fost așa pînă la urmă, n-ar fi fost normal să vedem ce face eroina, cum se comportă, să vedem preț de mai multe episoade trezirea la realitate a lui Jon Snow și complotul pentru a o debarca pe Regină? După scoaterea din joc cît ai bate din palme a unui personaj care a fost timp de opt sezoane stîlpul serialului, a unui personaj fascinant prin complexitatea interioară – Jon Snow – lucrurile o iau razna de-a binelea. Ai impresia jenantă că producătorii, rămași fără bani sau deja cu alte angajamente asumate înainte de realizarea Sezonului, s-au gîndit să rezolve totul într-un singur sezon și acela doar de șase episoade. De aici cumplita impresie de artificial, de neverosimil. Într-o lume care pînă atunci șezuse sub semnul bătăliei pentru putere, a lipsei de scrupule de dragul puterii, ditamai oameni medievali cad imediat de acord ca pe Tron să fie Bran cel Frînt. Pe ce motiv? Pe motiv că era deținătorul poveștii! Îl propune și îl susține Piticul. Tyrion Lannister capătă o putere de convingere cum n-a avut nimeni pînă acum în Lumea din Game of Thrones. Rînd pe rînd, cruzii, nemiloșii lorzi, oameni ai Lumii medievale, votează pentru Bran, deși acesta nu făcuse nimic pînă atunci menit a fi Rege. Mai mult, cînd Sansa anunță că Nordul devine independent noul Rege cade de acord, deși asta ar fi echivalent cu independența Californiei de Federația Americană fără ca restul Americii să piuie măcar. Jon Snow s-a sacrificat pentru ei. Cu toate acestea Noul Rege, deși din aceeași familie, acceptă să fie trimis la Rondul de noapte (altă bazaconie, parcă Zidul nici nu mai exista sau era inutil după spargerea de către Umblătorii albi). Singura satisfacție rămîne gestul lui Jon Snow de a pleca di Rondul de Noapte împreună cu veneticii de dincolo de Zid. Se presupune că e un gest de rebeliune. Ca și episoadele anterioare, ultimul mărturisește ce înseamnă ca o poveste să fie scrisă de amatori. Se vede limpede că în absența scriitorului, regizorii s-au grăbit să încropească o producție hollyoodiană și aceea ieftină. Secvențele în care Sansa trece printre supuși, filmate cu încetinitorul amintesc în chip strident de de happy end-urile din filmele în care președintele Americii salvează omenirea de la invazia extratereștilor.

Serialul Games of Thrones trebuie revăzut. Cu excepția ultimului sezon!

Discursul de tip gorbaciovist ținut de Tyrion în fața a ceea ce-ar putea fi în orice clipă CC al Celor Șapte Regate

Reluarea de la capăt a episodului 6 din ultimul Sezon al Game of Thrones îmi confirmă teza că asaltul Mamei Dragonilor asupra orașului n-a fost rodul unei crize de demențe, deși mulți telespectatori și-au amintit de mania tatălui Reginei de a da foc la toată lumea. Secvența mărturisește un personaj perfect lucid. Sloganul întoarcerii Roții dezvăluie ambiția unei Revoluții menite a scoate din joc dependența destinului de naștere astfel încît cel care să conteze să fie doar meritul. Ceea ce de altfel omenirea a realizat ulterior prin Revoluția franceză. Daenerys e nebună în ochii lui Jon Snow, ai lui Tyrion, ai clasei superpuse. Ea îi spune lui Jon Snow în scena îmbrățișării că vrea o lume în care bastarzii să fie egali cu fii naturali. De altfel, în discursul de tip gorbaciovist ținut de Tyrion în fața a ceea ce-ar putea fi în orice clipă CC al Celor Șapte Regate, propunerea ca regele să fie ales e argumentată în principal ca regula înțeleasă de Regină prin teza Roții care se întoarce. Daenerys îi propunea lui Jon Snow o lume în care destinul să depindă de merit și nu de naștere. Ce e dement în proiectul unei lumi în care n-ar mai fi legea feudală a disprețului față de bastarzi și a constrîngerii ca o adolescentă precum Daenerys să fie dată unor sălbatici, pentru că așa vrea Familia? Din acest punct de vedere ultimul episod răstoarnă imaginea lui Jon Snow. Așa cum îi reproșa Ygrid, Jon nu știe nimic. Incapabil să depășească limitele de viziune mărginită asupra Lumii, concepute ca împărțite pentru totdeauna în unii binecuvîntați prin simpla naștere și alții blestemați, eroul serialului cade sub nivelul de măreție al lui Daenerys. Poate și manipulat de Tyrion, el o asasinează pe Daenerys pentru a se pune pe el la adăpost și pentru a-și proteja familia. Prima oară am fost și eu intrigat de transformarea Reginei de către producători într-o Tirană cu evidente note de Lenin, Robespierre, Ben Laden. Acum însă îmi dau seama că în planul imaginii Daenerys iese cel mai bine. Moare, asasinată mișelește de un bărbat dovedit prin asta laș (o înjunghie el, în timp ce ea îl îmbrățișează). Dacă ea ar fi fost nemernica, l-ar fi lichidat ea, mai ales că nu exista riscul să fie apărat de nimeni.

Regina moare. Ceilalți trăiesc mai departe. Pentru posteritatea întruchipată de telespectatori, Daenerys rămîne mai departe Idolul din serial. Asasinată mișelește de chiar cel care pînă atunci reprezenta Dreptatea, Cinstea, Loialitatea, Bărbăția, Mama Dragonilor își păstrează aura de pe parcursul întregului serial.

Ultimul sezon stă sub semnul fușărelii de tip Dorel

Am terminat azi-noapte de revăzut pe îndelete ultimul episod din Game of Thrones. Descopăr și mai multe aiureli. Impresia de fușăreală, de treabă de mîntuială, gen Dorel din cultura noastră populară, se transformă în certitudine. Ultimul sezon are doar șase episoade. În cele cinci dinaintea ultimului, regizorii pierd timp și peliculă cu o sumedenie de fleacuri inutile, dar mai ales cu trasul de unele secvențe, pentru a le lungi orbește, ca de un elastic. Marele Război dintre Vii și Morți putea fi redus drastic. Asta deoarece regizorii îl văduvesc de importanța legendară anunțată chiar din primul episod al serialului. Locul imaginilor mărețe, de ansamblu, necesarmente mitice, e luat de o vălmășeală în semiîntuneric. Asemănător e lungită enervant pîrjolirea Orașului. Ca să nu mai spun că Jaime capătă acum proporții nejustificate, în detrimentul lui Snow.

Game of Thrones décrypté de Antoine Lucciardi dedică un întreg capitol Puterii în serial. Punctul de plecare al analizei:

„Dacă Tywin și Tyrion sînt de acord în ce privește postulatul și realitatea că puterea aparține celui care o exercită, fie acesta suveran legitim sau nu, viziunea lor diferă în multe puncte. Dar sub acest aspect sînt de acord: A încarna puterea nu înseamnă nimic; a o exersa e totul.”

Așa cum am mai scris, Game of Thrones e o capodoperă de meditație asupra Puterii ca forță copleșitoare în viața omului. Prin putere nu se înțelege doar puterea politică. În eseul Femeile în opera lui Camil Petrescu am demontat relația dintre Ella și Gheorghidiu ca fiind una de putere. Drama bărbatului începe din clipa în care simte că femeia îi scapă, că nu mai are putere asupra ei. Că Puterea e motorul care alimentează toate personajele din Game ne-o demonstrează femeile. Mai toate folosesc toate armele posibile – inclusiv sexul – pentru a avea putere. Fragila Sansa devine la un moment dat o mașinărie de zdrobit bărbați în materie de putere.

Lumea din „Game of Thrones” („Urzeala tronurilor”), singura în care femeile sunt la putere

Bătălia pentru putere capătă în Game of Thrones note zguduitoare, pentru că finalul fiecărei dintre ele înseamnă moartea învinsului, umilirea, exilul, sărăcia. Lumea modernă a mai îmblînzit bătălia pentru putere în aspectele sale de viață și de moarte. Învinsului nu i se mai taie capul și nici nu mai e trimis în deportare. Dacă ne gîndim însă la ce înseamnă puterea în sine, orice cădere, chiar și cînd te lasă nevătămat, e un soi de moarte.

Din acest punct de vedere, ultimul episod pare dintr-alt serial, un serial de duzină. Ditamai lorzii, pînă atunci cuprinși în oarba bătălie pentru putere, acceptă fără să clipească propunerea lui Tyrion cu Bran cel Frînt, deși acesta n-ar nici un atu față de ceilalți. Putere înseamnă și întindere a Regatului. Noul Rege acceptă fără să clipească solicitarea Sansei ca Nordul să fie independent. De-a lungul întregului serial, Familia, înțeleasă drept clan, a fost pusă de personaje pe primul loc. Deși au fost cît pe-aci să-l lichideze, Cersei și Jaime sînt bociți de Tyrion cînd îi descoperă sub dărămături. Cu toate acestea, deși la șefia Regatului, cei trei membri ai familei Stark, cedează imediat șantajului la care îi supune Viermele Cenușiu. Viermele e șeful unei armate de sclavi, spălați pe creier să asculte de un Stăpîn. Stăpîna a murit. De unde și pînă unde loialitatea Viermelui Cenușiu pentru Regina Moartă? Ca să nu mai spun că Familia Stark acceptă deportarea lui Jon Snow, nu numai salvatorul ei de la Tirania Mamei Dragonilor, dar și membru al familiei.

Un comentator citit de mine în noaptea în care am terminat de revizionat ultimul episod a trecut în revistă 10 inadvertențe stupefiante ale peliculei. Printre acestea se numără: Uitarea pe drum a originii regale a lui Jon Snow. Deși e decimată în Marele Război, Armata nomazilor e intactă în final. Zidul, deși dărîmat de Umblătorii Albi, e intact și pe deasupra e apărat de o garnizoană. Daenerys, deși cu o lungă experiență a amenințărilor, umblă de una singură printre ruinele Palatului și se lasă înjunghiată ca o leliță de bărbatul Jon Snow. Jon Snow, deși pare a fi ucis conștient, acceptă fără să crîcnească verdictul deportării, singura sa problemă fiind dacă a fost drept sau nu să-și înjunghie iubita.

Toate aceste inadvertențe confirmă un adevăr: Ultimul sezon stă sub semnul fușărelii de tip Dorel. Dorel se angajează entuziast la săparea unui șanț, deși nu l-a terminat pe primul. Cînd i se atrage atenția că are de lucru la primul, îl lasă pe al doilea și se repede să-l termine pe primul astupînd ceea ce a făcut pînă acum. Cam așa au procedat regizorii cu ultimul sezon al serialului Game of Thrones.