Fumătorii îşi văd de-ale lor în timpul campaniilor antitutun, mai ales că nu se consideră vicioşi, ci pasionaţi. O pasiune care i-a transformat, pe rând, în colecţionari, apoi în membri ai Clubului fumătorilor de pipă. Fără certificat de naştere, „Pipa Club Bucureşti“ îşi duce zilele pe terasa cu trandafiri a unei ceainării, sub umbrela mare care îi apără pe membri de vântul umed de septembrie. Birocraţia de înfiinţare a clubului este pusă pe ordinea de zi, se creează logouri şi se munceşte la brand:

„Pipa Club Bucureşti“ trebuie să devină marcă. La întâlnirile cu discuţii lungi se adună, în fiecare săptămână, vreo şapte pasionaţi. Între două sorbituri de ceai de ghimbir şi tei, îndulcit cu miere, patru pipe diseacă starea tutunului, a aromelor, a colecţiilor de accesorii şi a magazinelor on-line de unde pot comanda, lunar, „iarba“ care i-a cucerit pentru totdeauna.

„Ţigara e ca o metresă,
pipa ca o soţie“

Deşi discuţiile te fac să crezi că au studiat domeniul la şcoală, membrii clubului lasă deseori seriozitatea deoparte pentru glumele de cunoscători. Printre cutiile de tutun pregătite pentru degustări şi câteva pipe din colecţie, Bogdan găseşte timp de comparaţii.

„Spre deosebire de ţigări, pipa nu dă dependenţă. Nu inhalezi fumul şi este mult mai puţin nociv. Este şi o diferenţă între cele două: ţigara e ca o metresă, iar pipa ca o soţie, trebuie să ai multă grijă de ea“, spune fumătorul care are în colecţie 40 de pipe confecţionate din diferite materiale, de la lemnul de briar până la spuma de mare. N-are de gând să abandoneze obiceiul, deşi îi dă un termen simbolic: „Voi fuma până când o să-mi iau garsonieră cu uşan tavan“.

„Uite-l şi pe ăsta
cu luleaua-n gură“

Lui Augustin nu-i place „compotul“, de aceea refuză invitaţia de a degusta un tutun aromat din proviziile unui coleg de club. Prima pipă din colecţie a primit-o de la soţia lui şi o păstrează „ca pe ochii din cap“. Crede că fumatul pipei lasă de multe ori loc meditaţiei, asta pentru că „uiţi de ea“. „Chiar dacă unii cred că doar bătrânii fumează pipă, sunt şi fumători tineri. De exemplu, pe holurile de la Arhitectură sau de la Litere mai fumează studenţii. Dar se ascund dintr-o anumită jenă, să nu zică lumea: «Uite-l şi pe ăsta cu luleaua-n gur㻓, spune Augustin.

Pasiunea costă timp şi bani

În dezbaterile despre superlativele tutunului şi pipelor, fumătorii au decis: Tillbury este cel mai prost tutun care se găseşte în România. De partea cealaltă, cele mai bune sunt tutunurile pe bază de latakia, o specie orientală de tabac afumat după uscare cu smirnă, iar pipele din lemn de briar sunt preferatele cunoscătorilor. Membrii clubului apelează la comenzi lunare la magazine on-line din străinătate. „Dan Pipe“ din Germania este unul dintre ele, la care fumătorii şi-au făcut ultima comandă, de câteva sute de euro.

„La două pipe fumate pe zi, cheltuiesc cam patru sute de lei pe lună“, mărturiseşte un alt Bogdan, prins uşor în discuţie. Pe lângă bani, pasiunea cere şi timp. Pregătirea pipei durează cam cinci- şase minute şi încă jumătate de oră până arde tutunul. Pentru relaxarea totală, urarea vine ca o cafea dimineaţa: „Fum rece în pipă!“

FILIALĂ

Pipari şi la Constanţa

Un alt fumător pasionat activează ca membru al Clubului Naţional de Pipă, cu sediul la Constanţa. Pentru că pipa cere răgaz de cel puţin o zi după fumat, a ajuns să fie colecţionar: „Am adunat 43 de pipe, printre care un Ground cabalash, care are mai mult de 100 de ani. Este modelul pe care îl folosea Sherlock Holmes“. Pentru el, fumatul pipei a devenit un ritual migălos, căruia îi dă cea mai mare atenţie:

„Aleg pipa care se potriveşte momentului zilei şi tutunul pe care doresc să-l fumez. Dimineaţa – un model lung, drept şi un tutun mai sec, mai tare, alături de o cafea. Seara – aleg o pipă curbă, mai mare, pe care o pot ţine confortabil în mână, şi un tutun aromat, cu un pahar de coniac sau ceai“, povesteşte Ştefan despre pasiunea care îl face nerăbdător la un moment de linişte în care poate savura o pipă.