Prima oară când am simţit că fluturii îmi atacă duodenul s-a întâmplat la Revelionul din 1984. Aveam aproape 15 ani şi eram cadet în anul I al Liceului Militar de Marină din Constanţa
Locul faptei era uscătoria de la etajul patru din blocul unde locuiam. Acolo am amenajat „discoteca” împreună cu alţi puştani din cartier. Printre participanţi şi o tătăroaică din Mangalia. Sora unui amic de pe scara mea, de la etajul doi, o adusese la Constanţa pe Turkian. Mă rog, i se zicea Turki. Când i-am văzut ochii ăia migdalaţi mai să mă scap pe mine. Şi când ne-am pupat, pe obraz, la miezul nopţii, după un blues cum numai doi adolescenţi îl pot dansa, am ieşit pe palier, să nu cumva să vomit de emoţie. O vecină, nevasta unui subofiţer care cânta în fanfara liceului, m-a văzut, m-a chestionat din scurt, şi s-a prins imediat. „Mă, Mihnea, tu te-ai îndrăgostit!”, s-a amuzat cucoana. A doua zi, tătăroaica visurilor mele s-a uşchit la Mangalia, că îi expira învoirea părintească.
Capitularea
Am visat-o, apoi, două trimestre, preţ de o corigenţă la fizică şi alta la limba rusă, până la vacanţa mare. În iulie, după o lună de yachting şi practică marinărească la Palazu Mare, pe partea diametral opusă Mamaiei, pe Siutghiol, ne-am împrăştiat cu toţii pe la casele noastre. Nici n-am ajuns bine acasă că l-am chestionat pe amicul de la doi de adresa lu' Turki. Berbant, cum mă ştiţi, mi-am lustruit pantofii - cu vacs Albina şi scuipat, cum învăţasem în compania mea - m-am îmbrăcat „dorobanţ”, în „ţinuta 2”, cu pantaloni bleumarin cu vipuşcă azurie, veston alb, închis cu copci la gât şi caschetă cu coafă albă imaculată. Pe epoleţi aveam însemnele LMM-ului şi pe mâneca stângă gradul de elev-fruntaş, că ne avansaseră in corpore. M-am urcat în autobuzu' 12, care mergea până la Mangalia, şi am descins pe strada ei. Am întâlnit-o pe trotuar, că o trimisese mă-sa după pâine. Când am pocnit din călcâie şi m-am prezentat regulamentar, complimentând-o şi oferindu-i un trandafir, urmaşa lui Kublai Khan mai să scape sacoşa din mână. Sor'sa mai mare, una pe nume Ghiulserin, care venea din spate, a văzut faza, a luat-o de aripă şi a tras-o în iurta familială, unde tac'su a sechestrat-o toată ziua, în ciuda pândei mele de viitor reporter. Spre seară, obosit şi transpirat, m-am predat. După doi mici şi o bere la halbă la cârciuma Callatis, din centrul oraşului omonim, am abandonat frontul şi m-am repliat la Constanţa. De atunci n-am mai văzut-o şi nici n-aş mai vrea. Decât s-o văd bunică, prefer s-o ţin minte cum era la paişpe ani. Mă mai gândesc la ea doar când mănânc şuberek, scovergile alea tătăreşti cu carne de vită, oaie sau cal. Azi noapte am visat şuberek Inshallah! P.S. În poză sunt io, la cinşpe ani. În spatele meu e un zimbru. Tot un bou şi ăla.
Recomandările noastre
