Ajuns la 81 de ani marele cineast Josef Demian a trăit o jumătate din viaţă la Antipozi, acolo unde a fost timp de 10 ani şeful catedrei de operatorie al Şcolii Australiene de Film şi Televiziune din Sidney. Din mîinile sale au ieşit mari operatori de imagine precum Dion Beebe, cîştigător al Oscarului pentru imaginea din „Memoriile unei gheişe” sau sau Warwick Thornton, care a câştigat Camera d’Or, în 2009 cu imaginea filmului Samson şi Dalila.
Născut în anul 1941 la Oradea, din mamă unguroiacă şi tată român, Josef Demian a absovit cursurile de operatorie ale Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”.
Documentarul „Apa, ca un bivol negru” avînd ca subiect inundaţiile catastrofale din anul 1970 îl arată ca pe un operator de imagine talentat, inteligent şi intuitiv. Postură din care lucrează cu regizori importanţi ca Dan Piţa şi Mircea Veroiu, iar „Nunta de Piatră” avîndu-i co-regizori pe cei doi cineaşti îl aşează pe tînărul operator de imagine Josef Demian pe un soclu la care nu spera. Fiindcă odată cu acest film a venit şi recunoaşterea internaţională. Însă Josef Demian îşi dorea să regizeze, să impună propria sa viziune nu doar asupra imaginii, ci asupra naraţiunii şi cheiei morale pe care le transmite o peliculă.
Astfel, după „Urgia” filmul co-regizat împreună cu Andrei Blaier, dar în care tuşele groase au fost trasate de către Demian, acesta primeşte în sfîrşit în anul 1980 şansa de a realiza un film în viziune proprie. Aşa ia naştere „O lacrimă de fată”, unul dintre cele mai importante filme realizate în cinematografia românească comunistă. Dealtfel, doi ani mai tîrziu, pelicula care are ca subiect ancheta ce priveşte descoperirea unei tinere înecate şi care developează pînă la nivel de moleculă complicitatea oamenilor obişnuiţi cu regimul totalitar ajunge la Festivalul de la Cannes, în secţiunea „Un Certain Regard”.
Filmul a cărui vizionare poate provoca celor care au trăit în acea perioadă durere fizică şi rememorarea propriilor laşităţi este din punctul meu de vedere o capodoperă. Josef Demian declara ziarului Metropolis că prin „O lacrimă de fată am vrut ca dincolo de poveste să distrug planul realităţii. Trebuia să distrug atît imaginea, cît şi narativul”. Şi a reuşit! Filmul poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=KYOEPkV2Z-4&t=316s
La doi ani distanţă Demian regizează „Cu mîinile în grîu” devenit ulterior „Baloane de Curcubeu”, probabil cea mai cenzurată operă cinematografică din România, pelicula fiind supusă la peste 20 de sesiuni de cenzură. Venind după revoluţie în România, marele cineast reuşeşte să restaureze şi să remasterizeze această capodoperă găsind însă rolele de celuloid aflate după a 13-a sesiune de cenzură. Demian povesteşte întînirea cu cenzura dintre el,
Fănuş Neagu care era autorul scenariului şi tovarăşii de la partid. „La prima întâlnire cu organele de partid care urmau să avizeze intrarea în producție a filmului, unul dintre tovarășii prezenți a găsit neinspirat titlul scenariului și a cerut să fie schimbat. Fănuș Neagu, deși vădit iritat, l-a întrebat pe un ton amabil: «Vă simțiți cumva cu musca pe căciulă?». «Toți avem câte o muscă pe căciulă», i-a răspuns tovarășul. «Atunci să-i zicem Baloane», a fost rândul lui Fănuș Neagu. «Baloane de curcubeu». Și așa a rămas.” Filmul „Baloane de curcubeu” poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=9V1b6LD96Ss&t=209s
Ceea ce mă întristează pînă la greaţă este nu atît faptul că România a pierdut prin fuga sa un uriaş cineast, cît mai ales faptul evident că atît TVR cît şi canalele comerciale continuă să promoveze kitsch-ul ca formă de artă. Nu mai departe de acum cîteva zile pe o televiziune generalistă rula „Sexy Harem, Ada – Kaleh” o mizerie pestilenţială.
Nemaivorbind de cultul lui Sergiu Nicoalescu, cel mai mare impostor al cinematografiei româneşti din toate timpurile, favoritul aparatului de propagandă şi agitaţie al PCR al cărui singur film cu adevărat reuşit a fost cel cu teroriştii de la revoluţie. Au fost cîteva filme bune în perioada comunistă, de la „Pădurea” lui Liviu Ciulei la „Reconstituirea” şi „Clopotele” lui Pintilie, de la „Tănase Scatiu” regizat de Piţa la „Glissando” al lui Daneliuc. Lor li se adaugă aceste capodopere ale lui Josef Demian, filme în care micul sau marele compromis nu-şi găsesc locul.
Toată admiraţia mea pentru acest om de un uriaş talent şi mare onestitate profesională. Şi un umil salut de la distanţă!