Uneori, rar!, istoria e dreaptă. Alice Voinescu este un nume foarte cunoscut cititorilor români astăzi, cu mult mai cunoscut decît era, să zicem, în 1961, cînd a murit. Constatînd popularitatea ei de acum, îmi spun că la mijloc este o formă de dreptate divină: Dumnezeu lasă pe lume neuitarea celor care chiar nu merită să fie uitați.
Alice Voinescu a fost, într-un fel, o sfîntă. Noblețea sensibilă, demnitatea intelectuală și curățenia interioară cu care a trecut prin singurătate, prigoană, sărăcie lucie și privațiune de libertate, cu o indestructibilă credință în Dumnezeu și în adevăr, impun un model. Alice Voinescu este unul dintre cele mai demne și mai frumoase răspunsuri pe care umanitatea l-a dat urgiei, nefericirii, catastrofei. Alice Voinescu a fost un fel de Iov într-un moment în care istoria a fost Diavolul însuși. Sînt sigur că Dumnezeu s-a bazat pe ea într-un moment în care a lăsat colțul acesta de lume în puterea întunericului și a barbariei, cam la fel cum s-a bazat pe credința lui Iov.
Am pe birou Jurnalul lui Alice Voinescu retipărit acum vreo trei ani la Polirom, într-o ediție solidă, în două volume. Este una dintre capodoperele literaturii memorialistice, un jurnal care stă alături de marile jurnale ale lumii: Andre Gide, Cesare Pavese, Miguel Unamuno, Virginia Woolf, Katherine Mansfield. În fond, calitatea unui jurnal nu vine din calitatea vieții trăite, ci din calitatea meditațiilor pe marginea vieții trăite. Jurnalul nu e trăire și, uneori, nici măcar mărturisire - este gîndire în cea mai personală formă posibilă. Jurnalul unui om care nu a ieșit niciodată din curtea lui poate fi infinit mai interesant, mai captivant, mai emoționant decît jurnalul cuiva care a explorat continentele, s-a aventurat prin tot și prin toate, a făcut istorie mare și a stat la masă cu regii ori cu zeii. Nu spun că viața lui Alice Voinescu a fost lipsită de substanță epică. A fost, într-un sens, o viață derulată în coordonatele tragediei care a lovit elita românească imediat după 1946. Alice Voinescu a fost eliminată de la locul de muncă unde era de o competență ilustră, a fost închisă, a fost trimisă în domiciliu forțat, a fost deliberat lăsată ani de zile fără nici o sursă de venit, a cunoscut frica, singurătatea și boala. Moartea, survenită în 1961, cînd avea 76 de ani, a venit ca o izbăvire. Jurnalul este, însă, o veritabilă ars vivendi.
Alice Voinescu a parcurs întreaga gamă a suferințelor posibile pentru o femeie instruită și cultă în secolul XX. Înzestrată pentru cultura de performanță, aflată în fața șansei deschise de a intra pe drumul regal al gloriei academice americane ori franceze, Alice Voinescu a decis să nu o apuce pe acest drum glorios ca să revină în „neantul valah”, să predea estetică la Conservatorul de Artă Dramatică din București, pentru că aici o aștepta logodnicul ei, de care era iremediabil îndrăgostită. Logodnicul era avocatul Stelian Popescu, despre care Al. Paleologu își amintește: „Era un bărbat deosebit de inteligent, spiritual, distins, fermecător, foarte cultivat, pe care l-a iubit toată viața cu o patimă, un devotament, o tandrețe fără de margini. Era șuetar și chefliu, i-a făcut multe zile fripte, pe care ea le suporta cu îngăduință, răbdare și grijă. Era de bunăvoie roaba unui stăpîn capricios și adorat...”. În 1915, la 30 de ani, s-a căsătorit cu avocatul Stelian Voinescu, alături de care a dus o viață agitată pînă la moartea acestuia, în 1940. Pe el și doar pe el l-a iubit toată viața ei. Alexandru Paleologu , care a cunoscut- o atît de bine încît, pentru el, Alice Voinescu era tante Alice, scrie despre ea: „Era în primul rînd, mai presus de toate, o mare îndrăgostită. O mare îndrăgostită, cu o unică mare iubire de o viață. Eu cred că o asemenea iubire se poate numi genială. „După 1940, începe și căderea lumii românești. Amputarea teritoriilor, legionarii, războiul și apoi comunismul - toate au un ecou adînc în sufletul acesta atît de frumos. Iar Jurnalul mărturisește că, pe măsură ce lumea românească se prăbușește, lumea interioară a lui Alice Voinescu se întărește din ce în ce mai mult.
Alice Voinescu a început să țină Jurnalul în 1929, după ce Roger Martin du Gard, aflînd că nu ține jurnal, a privit-o cu „mirare mustrătoare”. Avea 44 de ani și era, din toate punctele de vedere, un om format, întreg, excelent articulat. Formată la școala marilor greci, Alice Voinescu avea o intuiție foarte clară a moralității și o cunoaștere deplină a iubirii. A iubirii în forma ei supremă, a iubirii unice. În 1940, cum spuneam, Alice Voinescu și-a pierdut soțul și își găsește în Jurnalul ei calea de comunicare cu el. Jurnalul încetează să mai fie doar locul în care consemnează tot ceea ce trăiește intim și capătă sens transcendental. De acum înainte, pînă în 1961, Alice Voinescu va scrie Jurnalul ca pe o lungă, nesfîrșită epistolă către soțul dus. Lui i se plînge, lui i se confesează, lui îi spune că e fericită, lui îi mărturisește totul, ca într-o spovedanie. Jurnalul devine, astfel, un soi de ritual privat pe care Alice Voinescu știe că trebuie să îl săvîrșească în așteptarea revederii iubitului ei, în Cer, la ceasul hărăzit. Jurnalul ei devine, astfel, cronica unei așteptări fierbinți dar răbdătoare, iar istoria care o lovește din plin pe această femeie cu adevărat excepțională capătă sens numai ca context ce se cere trăit și gîndit în perspectiva mărturisirii.
Din altă perspectivă, Jurnalul este cronica unei lupte colosale. De-o parte, această doamnă cu o singură „armă” în dotare: inima ei. De partea cealaltă, comunismul românesc, cu poliția, pușcăriile, tancurile sale, cu uriașa lui forță transformatoare, cu puterea neîngrădită de a decide dacă doamnei i se dă ori nu pensie, dacă e păstrată în serviciu ori nu, dacă are acoperiș de-asupra capului ori nu, dacă se mai poate întoarce la București ori nu, ba chiar, vedem în cîteva pagini zguduitoare, cu puterea de a decide dacă o lasă să meargă duminica la biserică sau nu. Ca să vedeți cine a cîștigat această confruntare extraordinară, între o inimă și o teribilă mașinărie de stat, citiți acest jurnal. În plus, veți găsi multe alte răspunsuri la întrebări pe care știu bine că vi le puneți numai vouă înșivă și nu le puneți niciodată altora, oricît de apropiați ar fi. Jurnalul lui Alice Voinescu are toate calitățile ca să fie una dintre acele cărți pe care, odată ce le citești, le ții cu tine toată viața.
Recomandările noastre
