Când ești acasă vrei pe mare și invers. Marinarii sunt oamenii pe care nu-i mai înghite pământul

N-ai cum să te plictisești pe mare și asta e greu de înțeles pentru cei pe care noi îi numim „ăia de la uscat”. Voiajul începe încă dinainte de a te desprinde de cheu, iar în ultimele zile și ore tot echipajul e prins cu treabă. „Arde” totul. Secundul nu-și vede de cap cu conosamentele – actele însoțitoare ale încărcăturii din cală – skipperul  fierbe în suc propriu cu toate oficialitățile portuare călare pe el, ofițerul II punte trasează drumul pe hartă, ceva mai relaxat, treiarul e cel mai futut dintre toți că e la început și gafează fără să vrea cam în tot ce face, iar nostromul, cu marinarii săi, face tumbe cu amarajul, fardarea sau, după caz, rujarea mărfii – da, chiar așa se numesc operațiunile – bucătarul și ospătarul aproape că nu mai ies din cambuză că tocmai le-a venit provizia și șeful mecanic, cu ofițerii de la „mașină”, motoriștii și ajmecul dau în bâlbâială cu bunkerul de păcură și motorină, pornesc caldarina și pun motorul „la cald”.

„Nunțile” de pe vapor

Apoi, când a urcat pilotul și s-a dat mola peste tot, ancora e la pic și o spală băieții cu pompa de covertă, principalul toarce ca un motan gras și leneș, remorcherele trag de navă s-o așeze pe pasă, comandantul aleargă de pe o „aripă” pe ailaltă, totul începe să capete sens. În pupa numai ai decât farul de larg de la ieșirea din port și un cap-compas în prova. Se trece de pe combustibil „ușor” – motorină, pe „greu” – adică păcură.

Vine masa și apoi intri în cart sau cazi frânt în cabină. Zilele sau săptămânile de marș, după caz, sunt sparte în monotonia lor de câte o „nuntă”, mereu în altă cabină, unde se sărbătorește orice eveniment de la bord sau de acasă: aniversări, comemorări, ziua de naștere a soacrei, că a fătat pisica sau purcica, orice.

Cu un „rău de mare” cu toți suntem datori

Duminica, la prânz, bucătarul face, invariabil, ciorbă de burtă și habar n-am de ce nici azi, după treișpe voiaje și peste 100.000 de mile tăbăcite pe răbojul pielii mele, ouă ochiuri. Seara se încinge grătarul la pupa și se stă la cioace. Când se pune mistralul, bora, alizeul, musonul sau mai știu ce alt vânt de bulău, dormi pe burtă, ca broasca. Mai ai și rău de mare, că toți au numai că se poartă diferit. Ori borăști, ori te doare capul, ori ești ca un zombi, ori nu poți să mănânci, să fumezi și să bei, sau dimpotrivă ai mânca și ai bea tot timpul.

Ajungi, apoi, în primul port, Manevră de intrare, acostare, autorități portuare, descărcare, ieși în radă, te uită Dumnezeu la ancoră și înjuri de toate cele, fără să te repeți. Intri în port, iar oficialități, agentul navei, „ship chandler”-ul cu provizia, încărcare, manevră de ieșire, alt cap-compas, o traversadă, alt continent și alte porturi.

Rutina spartă

Uneori ești sărac lipit, alteori te crezi Marele Gatsby – în funcție de câți parai ai în buzunar și de cât de săracă sau bogată e țara în care tocmai ai ajuns și dai iama prin bordeluri, magazine sau salivezi după câte o mulatră, că n-ai bani nici de țigări, că i-ai spart cam pe toți în penultima escală.

Mai vine și câte un botez de Ecuator, la patruj de grade, pentru un boboc, mai un frig de-ți pocnesc măselele când ai pus-o de un Murmansk, mai vine și câte-o coadă de taifun care te pocnește fix când mai aveai puțin și-l lăsai fără diurnă pe ajmec la o partidă de „table lungi” și se mai întâmplă și câte un ancoraj unde prinzi la macrou și dorade cât să-ți deschizi o pescărie de care n-are nevoie nimeni, că e sătulă lumea de pește ca șoarecii de la silozul lui Saligny din portul vechi de boabe de porumb.

Atunci când timpul se dilată

Au trecut câteva luni. Cabina ți-e plină cu mărunțișuri cumpărate de te miri și tu pe unde ai ajuns. Votcă bună și ieftină de la ruși, Assos și Metaxa de la Pireu, blugi de la Port Said, chihlimbar de Baltica, malahit din Camerun, onyx și pielărie de la Karachi, bere Tiger din Indochina, pălării de cowboy din piele de cangur din Australia, rom din Caraibe, aur în trei culori de la Eilat, cafea braziliană sau de la Surabaya sau Jakarta, chinezării de la mama lor și pereții de melamină sunt plini de fluturași din hârtie colorată făcuți de curvele din Bangkok, Yangoon, sau Saigon.

Și mai scoți din sertar, din când în când, pozele „ălora de la uscat” care te așteaptă ca pe-o zi de leafă. Mai ai puțin și pleci. Ți-e dor de acasă. Dacă te repatriezi cu avionul, bagajul nu e mare și scapi de „balast”, pe care îl lași moștenire schimbului care tocmai a venit în locul tău. Dacă vii cu vaporul spre țară e mai greu. Timpul se dilată.  Treci de Dardanele, Marmara și, în sfârșit, Bosforul. Treci pe sub poduri și lași în urmă farul Rumeliei. Comanda navei se umple. Fumul de țigară aprinsă de la altă țigară e ca o ceață de te miri că n-auzi nautofonul de pe cupola Farului de Larg  de pe digul de nord al portului Constanța. Ai ajuns.

Ultimul port e întotdeauna primul

Nu știi cum să faci să fugi de la vapor. Mai ai treabă, că nava trebuie descărcată. Pleci, până la urmă. Suni la sonerie sau bagi tu cheia în broască și cineva îți sare în brațe. Mama, nevasta, copiii, nici nu mai contează cine. Nu știi dacă să asculți mai întâi ce s-a mai întâmplat în lipsă sau să povestești tu ce-ai mai trăit, cât ai trăit. Tac’tu e bolnav și trebe să-l operezi, nevasta vrea să-i schimbi mașina sau mobila, sau amândouă, amanta vrea la Nisa, sor’ta are nuntă, frac’tu botez, cel mai bun prieten are nevoie de lovele, că l-a lăsat nevasta cu curu’n praf și copiii încep școala sau au banchetul de absolvire. În două luni se duc toți banii pe care i-ai chivernisit în șase petrecute pe mare. Îți faci cursurile IMO, că au expirat. Alți bani, altă distracție. Te duci la firma de crewing și te dai „liber”. În două săptămîni pleci. Și chiar vrei să pleci.

P.S. Așa a fost cândva, pe vremea când România avea o flotă și vapoarele arătau a vapoare și nu a bidoane sau cofraje în stare de flotabilitate. Acum, marinarii noștri navighează pe nave străine, printre străini.