Suntem a doua zi la Paris. Ne trezim dis de dimineata, pusi pe fapte mari, gata sa luam cu asalt Parisul. Primul obiectiv: Tour Eiffel. Ieri doar i-am dat «Buna ziua», azi vrem sa-l cucerim.
Stiti senzatia aceea cand se anunta reduceri importante de taxe, iar tu topai de bucurie ca scoti firma la liman cu usurinta? Dar aceea cand constati ca eliminarea taxei pe orarul agentului economic, a taxei pe cãsãtorie sau a celei pe apa de ploaie nu-ti aduc niciun beneficiu imediat sau indepartat?
Exact asa. Ajungem putin dupa deschiderea caselor de bilete si ne lesina instantaneu entuziasmul. Cozile la cele 3 case (un picior este inchis) serpuiau elegant si se innodau ca lacrimile copiilor mei, in barba, care au marait in fiecare zi cand unul, cand celalalt, de oboseala…
Din fericire, insa, nu a durat mai mult de 20 de minute. La etajul 2 am schimbat liftul, sa putem urca pana sus, in varful lumii… Inca 20 de minute, daca nu mai mult, intr-un curent incredibil, de-am intepenit. Stiti «ochiul tornadelor»? Cam asa era in varful Tour Eiffel: soare, cald, o priveliste de nedescris.
Trec peste frica lui Victor care nu suporta sa il ridici in brate, sa vada si el orasul. Se agata disperat de noi, ca o pisica, daca incercam sa-l ridicam un centimetru mai sus… Surpriza: am admirat biroul lui Gustave Eiffel «locuit» pentru moment de catre constructor, fata lui, Claire, si celebrul inventator Thomas Edison – personaje din ceara a la Madame Tussauds.
In sfarsit, coboram din nou la etajul 2, unde Tudor se hotaraste ca ar fi interesanta o expeditie «a pied», pe scari. Incerc fara succes sa-l fac sa inteleaga ce minunata este experienta coborarii cu liftul – care, de altfel, noua ne-a taiat la propriu respiratia… Victor se gandeste si el ca a venit momentul sa-l vedem curajos.
Sotul meu ma priveste compatimitor ca si cum m-ar vedea pentru ultima oara si se aseaza cuminte la coada, la lift. Ne dam intalnire la etajul 1. Dragilor, am coborat pe scari de la al doilea nivel, la primul. Ar fi fost o treaba daca as fi reusit sa-mi imaginez ca sunt pe scara blocului. Doar ca treptele si balustradele sunt practic o plasa de metal cu ochiuri cam mari, asa incat sub picioare este haul si ai impresia ca pasesti in gol.
Ca mie mi-a inghetat sangele in vine – se-ntelege. Dar n-o sa stiu niciodata unde sunt copiii mei adevarati si cum mi-au fost schimbati la spital, cand i-am nascut. Amandoi au fost grozav de dezamagiti ca mamei ii place mai mult cu liftul si nu mai vrea sa mearga pe scari…