Vasile Puşcaş, fostul negociator al aderării României la Uniunea Europeană, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și membru corespondent al Academiei Române, a comentat într-un interviu oferit ziarului Evenimentul Zilei influențele crescânde ale Budapestei în Ardeal, încurajate de atitudinea șefilor de la București. Va reuși noul Guvern condus de generalul Nicolae Ciucă să salveze țara? „Spun tuturor scepticilor din lume că România poate fi relansată!”, a subliniat profesorul Vasile Pușcaș.
Sabina Popescu: Sunteți unul dintre cei mai experimentați negociatori din diplomația românească - ați (re)negociat cauze importante, Clauza națiunii celei mai favorizate și aderarea României la UE. Ați spus că „în multe situații, negociatorul are o viață similară sportivului de performanță care se află într-un cantonament sever, adică depune un efort deosebit și suportă chiar privațiuni private”. Au reușit liderii politici să dea dovadă de abilități de comunicare și de rezistență la presiunile care apar în timpul discuțiilor politice? Care este imaginea dvs asupra negocierilor purtate între PNL, PSD și UDMR?
Vasile Pușcaș: Vă rog să mă credeți că încă nu mă simt confortabil să vorbesc despre implicarea mea în negocierile la care v-ați referit. Cert este că acelea au fost negocieri politico-diplomatice care au durat mai mulți ani, fiecare, și au avut o miză deosebită pentru România. Nu-mi amintesc, în ultimele două decenii, ca liderii României să mai fi promovat mize cel puțin la fel de mari, deși sunt convins că au existat oportunități deosebite care ar fi trebuit fructificate pe calea negocierilor europene sau/și internaționale. Așa încât nu am elemente concrete pentru evaluarea capacității de negociere a liderilor români contemporani nouă. Există însă unele studii despre puterea de negociere europeană a statelor membre care situează țara noastră la coada celor 27. Nici abilități de comunicare internațională nu au demonstrat conducătorii României, deși, har Domnului, lumea actuală a interdependențelor globale oferă prilejuri și solicitări nenumărate. De ce au avut liderii noștri o astfel de conduită? Este o întrebare la care probabil odată va trebui să găsim răspuns!
Vasile Pușcaș, despre „negocierile” PNL-PSD-UDMR
În ceea ce privește „negocierile” politice recent desfășurate de liderii unor formațiuni partidiste, cred că se potrivește mai mult exprimarea lui Dimitrie Gusti: au fost mai degrabă niște demersuri tranzacționiste ale unor grupuri de interese care nu de puține ori s-au manifestat clientelist. Tocmai de aceea am pus ghilimele la termenul negociere. Regret să spun, dar după mai bine de treizeci de ani de la tentativa de schimbare a regimului politic comunisto-ceaușist, politicienii folosesc foarte frecvent cuvântul negociere, însă practică doar târguiala sau pun la cale vreo operațiune tranzacționistă („băieții deștepți” din politică). Și procesul guvernării presupune negocierea, dar la noi se duce o luptă continuă pentru putere, apelându-se tot la târguieli și tranzacții pe termen scurt. În felul acesta sunt lăsate la o parte obiectivele importante ale guvernării, acelea care ar presupune angajarea actorilor procesului de guvernare în negocieri serioase. Numai în perioada negocierilor noastre de aderare la Uniunea Europeană au fost implicate partidele parlamentare în negocieri vizând actele de guvernare, îndeosebi în acelea care făceau parte din programul pregătirii țării pentru aderare. După ce s-au încheiat negocierile de aderare la Uniunea Europeană au fost uitate acele practici care ar fi meritat a deveni componente fundamentale ale noii culturi politice din România. În fapt, suspectez că liderii noștri politici nici nu au dorit să-și schimbe năravurile vechi, să treacă într-o etapă nouă, modernă, eficientă de activitate politică.
Sabina Popescu: Aproape 90% dintre români sunt de părere că țara merge într-o direcție greșită. Vorbim despre date din cadrul unui sondaj realizat în prima săptămână a lunii octombrie. Ce a condus la acest fenomen, care a fost momentul în care lucrurile au început să degenereze în politica românească? Sunt voci care susțin că de 30 de ani nu au mai fost publicate astfel de cifre.
Vasile Pușcaș: România este stat membru al Uniunii Europene de aproape 15 ani. Cetățenii țării au avut așteptări enorme de la procesul integrării europene. Dacă aduceți în discuție aceste cifre teribil de ridicate ale insatisfacției românilor față de rezultatele procesului guvernării - căci de aici rezultă direcția de evoluție a societății -, vă rog să vă amintiți că, la începutul anilor 2000 și aproape în toată perioada negocierilor de aderare, aspirațiile românilor de a se integra în Uniunea Europeană erau tot la cote aproape astronomice (80%-90%). Acum rezultă o insatisfacție față de procesul guvernării din etapa post-aderare, cu o atitudine criticistă tot mai crescută față de guvernanții țării, chiar dacă încrederea în instituțiile europene și în Uniunea Europeană este superioară instituțiilor politice și statale de la noi. Mai mult, această dezavuare a efectelor guvernării interne s-a manifestat și printr-o atitudine nemaiîntâlnită în istoria ultimului veac - plecare din țară a circa unui sfert din populația activă (media de vârstă fiind 38 de ani), marea majoritate optând pentru o integrare socială și chiar culturală în mediile altor state din Uniunea Europeană.
Ce a condus la lipsa de încredere a românilor în clasa politică
Aș putea să fiu de acord cu termenul folosit de dumneavoastră, acela de degenerare, dar nu aș vrea ca acesta să primească un înțeles de procesualitate continuă și ireversibilă, care ar însemna că ne îndreptăm către un dezastru național și de țară. De aceea, eu aș vorbi de o etapă de degradare pe care sper să o putem opri și să trecem la o reconstrucție socială (implicit și politică). Personal, ca observator și istoric-participant, situez începutul acestei perioade de degradare socio-politică românească în etapa imediat următoare anului 2004, desigur preluând antecedente comportamentale din epoci istorice mai apropiate și mai depărtate. Din păcate, în primii ani după semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană, liderii politici din România nu au mai dat importanță dezvoltării procesului integrării europene, pentru a maximiza beneficiile acestuia pentru cetățenii țării, exacerbând politicianismul și practicând o politică a conflictualității și disparităților de tot felul, acceptând ca foloasele aderării la Uniunea Europeană să vină doar prin contagiunea cu Piața Internă. Obiectivele fundamentale ale cetățenilor români au fost lăsate la o parte, iar în prim-planul activității politice s-au situat interesele de grup, partidele luând înfățișarea unor alcătuiri clientelare. Forțele productive naționale-umane și materiale au fost desconsiderate sau chiar deturnate. Bunurile publice, absolut necesare și obținerii bunurilor private, au fost neglijate și nu de puține ori disprețuite ori eliminate, ceea ce a cauzat cetățenilor țării nu doar prejudicii (a se vedea educația, sănătatea, infrastructura etc.), dar și un sentiment de nesiguranță a indivizilor, familiilor sau a unor grupări socio-profesionale. Acestea ar fi numai câteva dintre explicațiile situației pe care o percep acum cetățenii români.
Sabina Popescu: Poate fi un militar în fruntea Executivului soluția pentru finalizarea crize politice? Pot PNL, PSD și UDMR să construiască o echipă eficientă care să guverneze România - și cât timp va rezista ea?
Vasile Pușcaș: Sunt convins că vă referiți la contextul ultra-contemporan. Și atunci ar trebui adăugat fost militar, fost șef al Armatei Române și fost demnitar al statului român (ministru al apărării). În mod cert, guvernarea unei țări cere altfel de abilități decât conducerea militară și, în primul rând, disponibilitate și arta negocierii politice și diplomatice. În acest moment, eu nu am toate datele să pot demonstra în ce măsură aceste calități se regăsesc în persoana primului-ministru al guvernului României.
Este Nicolae Ciucă soluția potrivită?
În mod sigur, desemnarea unei astfel de personalități să conducă guvernul țării poate indica atât gravitatea stării socio-economice, dar mai ales neîncrederea în liderii actuali ai partidelor politice de la noi sau poate chiar desconsiderarea acestora. Există destule date empirice care arată că liderii formațiunilor politice menționate, poate cu excepția UDMR, nu au privit constituirea unei coaliții de guvernare cu rigoarea și determinarea pe care le-ar fi presupus intențiile enunțate de ei. Majoritatea liderilor PNL și PSD (inclusiv din „prima linie”) au arătat doar un apetit de asociere (mai puțin coalizare) la procesul guvernării pentru foloase partidiste și politicianiste, oferind prea puține argumente că ar fi interesați să răspundă comandamentelor de bază ale societății. Ceea ce sugerează doar intenția implicării în durată scurtă, cel puțin medie sau, altfel spus, având doar gânduri electoraliste sau avantaje politicianiste.
Mi-aș dori foarte mult ca liderii români aflați la putere, dar și cei din Opoziție, să spulbere asemenea percepții pe care le-au generat ei înșiși și să dovedească o conduită politică diferită de cea de până acum, să rezolve responsabil problemele timpului imediat, punând cărămizi solide la construcția unui sistem politic cu adevărat democrat și eficient. Dacă cetățenii români vor simți că actualii guvernanți nu pot să producă o diferență pozitivă față de guvernele anterioare, mă tem că procentele enorme ale neîncrederii în direcția de evoluție a țării și chiar în instituțiile statului se vor situa nu doar la cote ridicate, ci vor transmite stări de spirit alarmante. Ceea ce cred că obligă factorul constituțional și partidele politice să propună o formulă guvernamentală cu menirea indiscutabilă de a reuși deplin, acum și în perioadele următoare, în procesul guvernării țării.
„Încă nu s-a ajuns la o exprimare categorică de tip social-democrat”
Sabina Popescu: Este PSD pregătit să facă „politică mare”? Se susține că grupul social-democraților a fost reformat, însă cel puțin la nivel de opoziție lucrurile au stat foarte slab. În opinia dvs, nu s-a dorit sau nu s-a putut mai mult - de ce?
Vasile Pușcaș: Mie mi se pare că „politica mare” a partidelor din România înseamnă doar accesul la bugetul statului și celelalte resurse materiale cu scopul de a se întări în competiția ajungerii sau menținerii la putere. Au existat câteva etape în care compoziția guvernului a avut susținere masivă în Parlament, dar au lipsit înfăptuiri majore în politicile publice. Nu am văzut nici angajare serioasă în proiecte naționale mărețe sau programe de guvernare clar structurate și aplicate care să demonstreze intrarea într-o politică mare. În general, programele electorale și cele de guvernare ale partidelor sunt o înșiruire de măsuri îndreptate spre grupuri de susținători care arată doar o mare poftă de putere și mai puțin o concepție clară și coerentă de progres și dezvoltare durabilă ale societății românești.
Despre reformarea partidelor politice se tot discută de trei decenii și intențiile declarate abundă. Și PSD se tot „reformează” de fiecare dată când își schimbă liderii. Ceea ce dovedește că este mai mult o formațiune care caută coeziunea politică în jurul liderului decât a programului politic. Iar despre acesta, discursul liderilor excelează în formule ale socialismului învechit sau ale populismului de stânga. Încă nu s-a ajuns la o exprimare categorică de tip social-democrat. Este adevărat că nici social-democrația europeană nu a stat prea bine în ultimele două decenii, exact când influențele acesteia puteau determina și conduita social-democrației din România.
Opinia mea este că liderii români nu au dorit să continue calea de la începutul anilor 2000, atunci când s-a propus opțiunea social-democrată, deoarece o reformare reală ar fi presupus nu doar direcționarea spre competiția pentru putere și mobilizarea electoratului specific, dar și către reconstrucția societății românești. Ceea ce solicita un angajament pe termen mediu și lung, iar nu doar către scopurile imediate ale accederii la putere și satisfacerea intereselor personale și de grup ale liderilor centrali și locali.
Sabina Popescu: Se poate reforma PSD sau va muri atât timp cât în fruntea sa se află Marcel Ciolacu? Care politician de la București reprezintă cel mai bine interesele social-democrației?
Vasile Pușcaș: Social-democrația este o concepție politică foarte complexă și se adaptează mereu contextului evolutiv al societății. În cazul când nu are capacitatea adaptivă la ritmul și mersului vremii, înregistrează recul politic chiar dacă se menține ca o alternativă la guvernare. Caz foarte vizibil când analizăm soarta social-democrației în România, dar și a celei din alte state europene, așa cum am arătat. Se constată, tot în ultimele două decenii, o criză acută de leadership care este de-a dreptul ciudată prin extindere spațială și durată. De altminteri, în aceeași perioadă se observă o criză de leadership la partidele tradiționale europene (creștin-democrate, liberale) și invazia unor mișcări politice conjuncturale care fac din fenomenul politic actual un domeniu care trebuie studiat atent și cu posibile consecințe nedorite pe termen mediu, ceea ce obligă și la analiza idiosincraziilor nu doar la nivelul politicilor interne, ci și pentru politicile internaționale. Așa încât nu mă voi referi la un nume sau altul, deoarece o înțelegere a fenomenului ne-ar impune să ne referim la o listă foarte lungă de lideri politici și la multe aspecte socio-economice și chiar psihologice.
„Republica parlamentară se potrivește mai bine mentalităților noastre și aspirațiilor de integrare a societății românești”
Sabina Popescu: Susțineți ideea unei republici prezidențiale? Ce ambiții credeți că are domnul președinte Iohannis? Cum comentați valul de atacuri lansat împotriva sa?
Vasile Pușcaș: Personal, eu susțin formula republicii parlamentare, desigur sperând într-o maturizare și modernizare rapidă a culturii politice și partidelor politice de la noi. Cred că aceasta se potrivește mai bine mentalităților noastre și aspirațiilor de integrare a societății românești în fluxul democratizării și progresului civilizației sec. al XXI-lea. În istoria noastră modernă s-au înregistrat prea frecvent cazuri de abuzuri ale puterii de către cei care dețineau prea multe pârghii în guvernarea țării și nu de puține ori au îndreptat țara spre dezastru. Norocul nostru a fost, vorba lui P. P. Carp, …norocul. Iar în actuala realitate a interdependențelor complexe globale, norocul vine numai datorită bunei guvernări!
Nu știu ce ambiții post-prezidențiale are președintele de azi al României. Discuțiile despre o viitoare activitate a sa politică internă sau internațională sunt, acum ,simple speculații. În orice caz ,preluarea celei mai înalte demnități în stat de către dumnealui a fost primită cu speranțe enorme. Faptul că așteptările cetățenilor români nu au avut răspunsurile estimate, că deciziile sale și evenimentele derulate în România ultimilor ani nu au fost în măsură a da satisfacție populară, explică și criticismul la adresa persoanei și instituției prezidențiale. Dar este și o consecință a sistemului nostru politic care obligă alegerea președintelui prin vot popular, astfel făcând președintele responsabil pentru tot și pentru toate. Imaginați-vă ce s-ar întâmpla în ipotetica situație a unei republici prezidențiale!
Ce s-a întâmplat cu „Grupul de la Cluj”?
Sabina Popescu: Mai există „Grupul de la Cluj”, de acum 14 ani, fără Vasile Pușcaș? Se discuta atunci despre înnoirea partidului, politici sociale adaptate la nevoile regionale ale fiecărei entități istorice. Chiar și domnul Traian Băsescu v-a recunoscut competențele și expertiza, propunându-vă să fiți ministru al Integrării Europene.
Vasile Pușcaș: „Grupul de la Cluj” este o metaforă lansată în București, în urmă cu aproape două decenii, de cineva care și-a amintit de foarte cunoscuta expresie parlamentar-politică interbelică „Grupul ardelenilor”, prin care era desemnată îndeosebi opoziția politicienilor din Transilvania la câteva infuzii centraliste și clientelare ale… liberalilor. Consider că ambele exprimări au avut și un sens peiorativ pe care nu-l comentez, deși se întâlnește adesea și în limbajul politic de astăzi. Faptul că eu am crezut și sperat într-o schimbare rapidă în bine a României, în ultimul deceniu al secolului trecut și primul deceniu al acestui veac, într-o evoluție liberal-democrată și de dezvoltare durabilă a societății românești nu înseamnă încadrarea neapărată într-un „grup”. Sunt sigur că au mai existat mulți cetățeni români care aveau astfel de opțiuni.
Da, m-am și implicat în procesul de transformare a Țării, deoarece studenții îmi ziceau adesea că trebuia nu doar să le spun ce e de făcut, ci să le și arăt rolul competenței în diplomație și politică. Iar mulți dintre ei chiar m-au însoțit în munca dificilă a negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană. Eu continui a crede și astăzi în această orientare și declar deschis că fără aportul competențelor în procesele decizionale naționale și statale nu este posibilă o bună guvernare, ceea ce se vede și din istoria noastră recentă. Doar că eu nu am mai fost implicat în instituțiile politice și statale care guvernează țara, după 2009, considerând la fel de important să-mi desfășor activitatea profesională la locul meu de muncă - în Universitate și la Institutul de Istorie din Cluj-Napoca.
„Spun tuturor scepticilor din lume că România poate fi relansată!”
Și azi se mai vorbește de nu-știu-ce „Grup de la Cluj” despre care nu știu aproape nimic. Vă asigur că și în perioadele anterioare, când se spunea că făceam parte dintr-un „Grup de la Cluj”, nu am fost întrebat vreodată dacă eram de-adevăratelea. Dar vă rog să mă credeți că mi-aș dori foarte mult să văd un „grup” larg cât toată societatea românească, antrenat într-un proces de reconstrucție a Țării, aparținând unei Românii dezvoltate și puternice, aptă a servi interesele tuturor cetățenilor ei, în ziua de astăzi și în timpurile viitoare, beneficiind de toate oportunitățile pe care le oferă un proces rațional de integrare europeană. Și spun tuturor scepticilor din lume că România poate fi relansată!
Sabina Popescu: În legătură cu oferta domnului președinte de la acea vreme - de ce ați refuzat-o? A fost vorba doar despre fair-play politic?
Vasile Pușcaș: Eu nu am participat la viața publică pentru funcții sau măriri. Am vrut să fac ceva pentru Țara mea și pentru cetățenii ei, așa cum sunt ei, cu bune și cu mai puțin bune. Am acceptat să lucrez în diplomație într-o perioadă foarte dificilă, în 1991-1994, deoarece am considerat că trebuie să fac tot ceea ce pot pentru reînscrierea României pe traiectoria europenității și civilizației moderne. Am agreat să fiu negociatorul șef al României, în decembrie 2000, deoarece premierul de atunci, Adrian Năstase, m-a convins că se dorea aderarea la Uniunea Europeană, ceea ce era și o aspirație a mea și a celor mai mulți cetățeni ai țării. În 17 decembrie 2004, am reușit finalizarea tuturor capitolelor de negociere și Consiliul European și-a dat acceptul asupra Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană (negociat în lunile mai - decembrie 2004), dovedindu-le celor care nu credeau că vom putea duce negocierile până la capăt (o mai veche boală autohtonă) că suntem capabili să propunem un proiect de țară și să-l realizăm. Guvernarea care s-a instalat la sfârșitul anului 2004, sub stindardul „revoluției portocalii”, nu avea un proiect de țară și existau semnale că va devia de la sensul evolutiv pe care era înscrisă țara. M-am străduit prin intermediul mass media și al tribunei parlamentare să sesizez și să avertizez asupra erorilor care se fac în aplicarea Tratatului de Aderare, dar din anul 2009 am fost tot mai convins că liderii politici ai României nu doreau evoluția țării pe o adevărată cale europeană, ci numai pentru satisfacerea intereselor lor politicianiste. Așa că am socotit că nu mai aveam ce căuta la București, cu atât mai mult cu cât observasem semnele unei degradări a întregii vieți publice de la noi. Am considerat că nu mai puteam găsi resurse politice pentru a continua într-un astfel de context care încețoșa opțiunile mele morale, culturale, sociale, politice și profesionale. M-am reîntors la Universitate, cu speranța că pregătind o nouă generație de participanți la viața publică românească și europeană voi contribui la repunerea țării pe calea cea bună. Și mi-am asumat toate criticile pentru tot ceea ce am înfăptuit și pentru ceea ce nu am făcut! A fost bine? Nu a fost bine? Eu spun că am fost onest și responsabil.
Investițiile Ungariei în Ardeal: Fruntașii UDMR nu ar trebui să promoveze doar interesele grupului etnic pe care-l reprezintă
Sabina Popescu: Ați studiat relațiile româno-maghiare, ați și scris despre ele. Când a debutat proiectul metodic al premierului ungar Viktor Orban cu privire la preluarea Ardealului? A fost pus în practică din momentul în care a cerut comunității maghiare să nu voteze demiterea președintelui Traian Băsescu, sfătuind-o să ia „decizii bune”, cu precizarea că viitorul s-ar putea schimba pentru câțiva zeci de ani? Care apreciați că a fost debutul efectiv al acestei mișcări?
Vasile Pușcaș: Domnul Orban Viktor, în calitate de prim-ministru al guvernului Ungariei, se raportează la maghiarii dinafara statului ungar, inclusiv la cei din România, în funcție de preceptele politicii sale interne și de evoluția contextului european și al celui internațional. Aceasta este însă o constantă a multor lideri ai Ungariei în sec. al XX-lea care, după 1989, au asociat etnicitatea și spațialitatea într-o așa numită „politică națională ungară”. De la președintele Antal, imediat după 1989, la actualele demersuri ale premierului Orban, există o linie de continuitate care-și are inspirația și în perioada interbelică. Să ne amintim că și în guvernarea de la sfârșitul anilor ’90 - începutul anilor 2000, domnul Orban a inițiat câteva acțiuni etniciste care vizau spațiul dinafara statului ungar, dar au fost sancționate de liderii europeni și mai ales de cei ai statelor învecinate. În guvernările următoare ale domnului Orban Viktor s-a accentuat asupra specificității statelor învecinate și acolo unde a găsit slăbiciuni interne ale acestora, mai ales la nivelul procesului de guvernare, a inițiat chiar tentative de co-suveranism din partea Budapestei. Cazul României merită a fi analizat, în ultimul deceniu și jumătate, pentru felul în care premierul Ungariei și partidul care-l susține au desfășurat o „politică națională ungară”, desigur în oglindă cu demagogia liderilor de la București care foloseau expresii găunoase desemnând „interesul național”. După 2007, paradoxal, a fost ușor de constatat că regimul politic de la București era într-o stare de criză și permanentă conflictualitate internă, slăbind propria statalitate, ceea ce a favorizat intensificarea acțiunilor de aplicare a strategiei domnului Orban față de România ,în special în spațiul transilvănean. Și trebuie precizat: cu rezultate notabile pentru liderul de la Budapesta, servindu-i acestuia și în expunerile electorale.
Sabina Popescu: După conflictul izbucnit după ce Marcel Ciolacu a permis trecerea de Camera Deputaților a proiectului de autonomie a așa-numitului Ținut Secuiesc, Viktor Orban a publicat o postare pe una dintre rețelele sale de socializare cu un glob pământesc în care apărea Ungaria Mare, cu Transilvania înglobată – un gest de sfidare pe față la adresa României. Au urmat investiții majore. Viktor Orban vrea să implementeze 50 de proiecte reprezentând investiții sub formă de ferme și facilități de procesare agricolă și 11 proiecte reprezentând investiții imobiliare. Investițiile totale se ridică la aproximativ 100 de milioane de euro. Fondul Bethlen Gabor a acordat 148 de milioane de euro pentru școli, grădinițe, creșe, o sumă de trei ori mai mare decât în anul 2017. Se pregătesc noi investiții și în academii sportive. De ce a trecut cu vederea România generozitatea lui Viktor Orban, fără a lupta pentru influența economică din Ardeal? Există un plan tacit cu care autoritățile noastre sunt de acord? Partidul condus de Kelemen Hunor a propus impunerea unui impozit special „de solidaritate” pentru companiile cu cifra de afaceri peste 100 de milioane de euro, pe modelul aplicat de Ungaria în criza economică din 2010. A fost respinsă această idee, însă a atras atenția în spațiul public simpla inițiativă.
Vasile Pușcaș: La factualitatea prezentată de dvs .ar mai putea fi adăugate tomuri întregi despre ceea ce dă substanță interacțiunilor ungaro-române, dar care ar putea fi înscrise mai degrabă în complexul interacțiunilor etniciste ungare. Chiar mass media românească și internațională a sesizat aspecte ale unor astfel de relaționări care ar avea o sistematicitate programatică dinspre Budapesta și reacție debilă ori inexistentă de la București. Ceea ce poate însemna, dinspre București, și dovada unui anumit tip de atitudine a liderilor români. Cu efecte în durata medie și lungă pentru România și sentimentul național al românilor. Ceea ce nu ar trebui să ducă la descurajarea unor relații inovative și mai intense între România și Ungaria sau la tensionări ale raporturilor între majoritate și maghiarii din România. Bine ar fi dacă liderii din București ar avea voința și capacitatea de a preciza mai clar cadrul relațiilor bilaterale între România și Ungaria, iar fruntașii UDMR s-ar înscrie mai convingător pe traseul politicilor de dezvoltare a întregii Românii, nu doar pe acela al intereselor grupului etnic pe care-l reprezintă în România sau în derularea raporturilor între România și Ungaria. Nu cred că politicienii români s-ar opune preluării bunelor practici de guvernare din orice țară europeană, dar nu într-un sens imitativ și nici ca marcă a vreunui partid politic din străinătate (cazul recent al propunerii unei „taxe de solidaritate”, în contextul croielilor pentru alcătuirea prezentei coaliții de guvernare din România).
Vasile Pușcaș: „Ar trebui să privim adevărul istoric în față”
Sabina Popescu: În timp ce Budapesta aruncă cu bani în Ardeal, românii din Ungaria au spus că nu se ia nicio măsură concretă pentru îmbunătățirea calității vieții lor. În paralel, comunitățile românilor din Republica Moldova, Valea Timocului, Ucraina au acuzat indiferența autorităților de la București. Ați spus, în 2018, că „ardelenii nu au condiționat unirea lor cu România, ci și-au arătat preferința pentru a se integra într-o țară care să le asigure evoluția spre dezvoltare plenară”. Ce ne rezervă viitorul din acest punct de vedere? Se poate materializa planul lui Orban? Mai poate opri cineva Ungaria?
Vasile Pușcaș: Ar trebui să privim adevărul istoric în față. Liderii politici ai României post-1918 nu au găsit soluțiile cele mai bune pentru guvernarea unui stat național care, după Marea Unire, își schimbase mult caracteristicile și opera într-un context internațional diferit de cel ante-1914. Nu au reușit să ajungă la un acord și să-și mobilizeze energiile și resursele pentru construcția unei Românii Noi. Iar la sfârșitul perioadei interbelice au asistat neputincioși la un adevărat dezastru național, prin dezmembrarea teritorială din 1940. Pentru ca Al Doilea Război Mondial și perioada care i-a urmat să găsească țara într-o divizare socială și națională de proporții. Perioada comunismului a promovat așa numita „omogenizare socială”, iar ideea statului național a fost frecvent utilizată ca întărire a autocratismului guvernării și competiției ideologice în spațiul fost comunist. Pentru ca discrepanțele socio-economice și divizările naționale post-1989 să ne înfățișeze o Românie debusolată, un stat pe care-l părăsesc până și proprii cetățeni, din cauza incongruenței și lipsei de viziune a guvernării sale, în fapt a majorității liderilor care s-au succedat în Palatele puterii din București. Într-o asemenea stare a statalității românești nu e de mirare că Ungaria și alte state își fac jocurile lor de interese în teritoriul românesc! Doar nu așteptați ca Budapesta sau chiar Bruxelles să guverneze pentru interesul României și al cetățenilor români. Este datoria și obligația guvernanților României, indiferent cărui spectru politic aparțin, să servească interesele Țării și cetățenilor ei! Dacă nu o fac, vă reamintesc zicala cu „dacă pisica nu-i acasă…”.