În ultima parte a dialogului cu Ioan-Aurel Pop, prilejuit de aniversarea a 161 de ani de la Mica Unire, tema principală vizează construcția culturală roită în jurul actului de naștere a României, o construcție deseori aberantă, nesusținută științific.
- Evenimentul zilei: Ce reprezintă astăzi, pentru români, momentul 1859? Sau, mai ales, ce-ar trebui să însemne? Ce înseamnă pentru omul și istoricul Ioan-Aurel Pop acest episod din trecutul nostru?
- Ioan-Aurel Pop: Întrebarea este foarte bună, fiindcă foarte mulți „băgători de seamă” se pronunță pe această temă în totală necunoștință de cauză: ba că unirea s-a făcut în grabă; ba că Moldova a devenit o colonie a Valahiei; ba că Alexandru Cuza nu era tocmai potrivit ca să domnească; ba că românii puteau să aleagă atunci o soluție federală; ba că marile puteri au decis totul și că românii au fost simple marionete etc. Asemenea aserțiuni sunt bune de rostit la cafenea, între amici ori la bucătărie, între gospodine. Istoricii autentici nu pot să facă istorie deconstructivistă, să se întrebe mereu ce ar fi fost dacă n-ar fi fost, să extragă ipoteze din alte ipoteze și să elaboreze apoi teorii.
Despre federalizare
- Corect...
- Părinții patriei de la 1859 știau bine că România cea nouă nu era nici Marea Britanie, nici Germania, nici Austria și nici Turcia, adică țara noastră nu era o mare putere, de care alte puteri să nu se fi atins sau să se teamă s-o lezeze. România abia se construia atunci, din Românii mici și neînsemnate, iar soarta acestei țări (care urma să adăpostească cel mai numeros popor din sud-estul Europei) depindea de forța sa, de impresia de unitate pe care o emana în afară. Modelul de unificare al acestor provincii, despărțite în chip dureros de istorie, trebuia să fie, în consecință, unul clar și precis, unul de integrare deplină. Când Mihail Kogălniceanu a pretins că „unirea face puterea”, marele om politic știa ce spune și nu făcea o figură de stil. Federațiile durabile și le puteau permite cei mari și puternici, cei care dictau politica Europei și a lumii, dar nici acestora nu le prea ieșeau planurile. Micile federații recente, precum Iugoslavia și Cehoslovacia, erau formate din popoare distincte și s-au dovedit nedurabile.
- Mai există însă federații.
- Austria este formată dintr-o ramură a germanilor de sud, dar nu este o federație propriu-zisă. Germania este o federație, dar este motorul Europei și nimeni nu-i contestă existența. Provinciile care aveau să formeze România nu erau locuite de popoare distincte și străine, ci de majorități românești serioase, durabile și consistente. Este vorba, în cazul Moldovei celei mici și a Țării Românești (fără Dobrogea), unite la 1859, despre majorități absolute, covârșitoare. În Bucovina și Basarabia, imperiile cotropitoare schimbaseră mult din esența lor românească, dar nu reușiseră să distrugă vâna noastră națională. Cum să fi unit parțial aceste țări și provincii, din moment ce anumite forțe străine abia așteptau fisuri în calea unității? Forța Unirii făcute sub Alexandru Ioan Cuza a constat în centralizare. De aceea, prima sarcină a domnului a fost, după obținerea recunoașterii dublei sale alegeri, desăvârșirea Unirii. Unirea nu era unire fără un singur principe, fără simboluri unice, fără un singur guvern, fără un singur parlament, fără o singură capitală, fără o singură armată, fără o singură putere judecătorească, fără o biserică ortodoxă unificată, fără o singură monedă etc.
„Soarele, pentru toți românii, la București răsare”
- Logic.
- De altminteri, după abdicarea lui Cuza și până la venirea principelui Carol (între februarie și mai 1866), s-au auzit destule voci dinspre arena internațională care cereau desfacerea țării în două principate, așa cum fuseseră ele înainte de 1859. Eu, ca român, văd că Unirea de la 1859 s-a făcut bine așa cum s-a făcut, cu rânduială și chibzuință. Ea trebuie studiată în școli ca atare, ca bază a Marii Unirii și a tuturor înfăptuirilor care, între anii 1859 și 1918, au condus la aplicarea programului Revoluției Române de la 1848, la modernizarea societății românești și la sincronizarea sa cu civilizația occidentală. Sentimental, ca transilvănean, cred că Unirea din 1859 și apoi Independența din 1877 le-a dat tribuniștilor de la Sibiu (în speță lui Ioan Slavici) prilejul să scrie pe frontispiciul revistei lor că „soarele, pentru toți românii, la București răsare”, fapt care ne-a salvat vâna românească din interiorul arcului Carpaților și din Părțile Vestice și care a pregătit momentul 1918.