Celebra actriţă italiană a vorbit pentru EVZ despre ce carieră şi-ar fi ales în cazul în care nu ar fi mers pe mâna actoriei şi a explicat de ce nu a cerut niciodată un rol.
Faimoasa actriţă Monica Bellucci s-a aflat la festivalul de film de la Taormina pentru a acccepta, alături de celebrul regizor Oliver Stone, Taormina Art Award. Ea a susţinut şi un masterclass şi, la finalul acestuia, a acordat interviuri. Dacă la Cannes celebrul sex symbol a fost mai zgârcit cu vorbele şi a respins chiar şi posibilitatea unor întrebări personale, ameninţând cu încheierea pe loc a interviurilor, la Taormina a răspuns interogaţiilor formulate de jurnalişti până când a răguşit.
EVZ: Cum vă alegeţi rolurile? Monica Bellucci: Munca mea este un amalgam de pasiune şi de instinct. Aleg un rol pentru că vreau să lucrez cu un regizor anume, pentru că îmi place un scenariu, pentru că văd un rol care mă provoacă şi vreau să mă confrunt cu el. În sensul acesta, jobul meu are şi un element terapeutic. Ştiu că nu e vreo revelaţie să auziţi asta. Comparată cu alte joburi, actoria îţi dă posibilitatea de a pătrunde înăuntrul tău şi de a aduce la suprafaţă lumi interioare. Poate că, dacă nu eram actriţă, aş fi fost o hoaţă. Fiind actriţă, pot să dau drumul tuturor fantomelor care sălăşluiesc în mine şi le pot da viaţă în filme. Aţi dori să colaboraţi cu Oliver Stone? Lista regizorilor şi actorilor cu care vreau să colaborez este atât de lungă că ar dura ore întregi numai s-o citeşti. Niciodată, în toată viaţa mea, nu i-am telefonat unui regizor ca să îi spun "Ador filmele tale, aş vrea să lucrăm împreună". Niciodată nu am făcut asta. Poate pentru că sunt femeie îmi place să fiu abordată de un regizor, să fiu surprinsă de propunerea lui pentru un rol la care eu una nu m-aş fi gândit niciodată.
De câte ori închei filmările la un lungmetraj la care am lucrat cu un actor sau regizor pe care îl admir, le păstrez o amintire plăcută dacă m-a atras partea lor umană, dacă mi s-au părut interesanţi din acest punct de vedere, cum s-a întâmplat cu Robert De Niro – un actor pe care toată lumea îl ştie, dar şi o fiinţă umană simplă. Numeroase persoane din lumea filmului au mult talent, dar puţină umanitate. Faptul că au copii schimbă oamenii. Aş vrea să ştiu cum v-a schimbat pe dv, cum v-a alterat percepţia asupra lumii filmului? Evident că a avea copii îţi alterează personalitatea, a fost cea mai frumoasă experienţă din viaţa mea, iar fetiţele mele înseamnă totul pentru mine. Mă simt mult mai împlinită ca femeie şi, ca persoană, mult mai puternică. Din punct de vedere profesional, am devenit mult mai selectivă în privinţa rolurilor pentru a putea petrece mai mult timp cu copiii. Le iau pe fetiţele mele oriunde mă duc, pe cea mică am alăptat-o până acum două săptămâni. Cea mai mare a petrecut mai puţin timp cu mine decât mezina. Dar când vine vorba de filmele pe care le aleg nu s-a schimbat nimic. N-am de gând să joc "fata cea bună" pentru că acum am copii şi vreau să le dau un exemplu bun. Voi continua să joc în filme care pot fi deranjante pentru că latura lor artistică este pură, sălbatică, instinctivă şi periculoasă. Când vine vorba de muncă, nu am nicio intenţie de a deveni fata cea bună!
În "Malena" jucaţi o femeie invidiată mereu de alte femei. Aşa vi se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi? Acel film vrea să reprezinte diferenţa, în cazul de faţă, frumuseţea, dar putea să fie şi altceva. Diferenţa este mereu percepută într-un mod particular. Trebuie să îţi spun că nu, eu mă înţeleg foarte bine cu femeile. Fără ele, viaţa mea mea ar fi distrusă. Mă înconjoară nişte femei minunate – mama, mătuşa, bunicile, prietenele mele incredibile. Cred că nu am niciun prieten de sex masculin. Trebuie să recunosc că am mai multă încredere în femei decât în bărbaţi. Cum aţi colaborat cu regizorul Giuseppe Tornatore? A fost o experienţă incredibilă. Întâi şi întâi am colaborat la "Malena", un film care îmi place şi acum extrem de mult. Acest lungmetraj mi-a adus foarte multe oferte şi din S.U.A., şi din Franţa. Tornatore este un cineast atât de precis, care ştie foarte bine ce vrea de la un actor. Te face să te simţi ocrotită, protejată. Tot ce ai de făcut este să joci un rol. De tot restul se ocupă el. E bine să ştii că te poţi bizui pe un regizor care îţi inspiră mereu încredere, nu? Cum zic de obicei, îmi place să fiu muza artiştilor pe care îi stimez, care mă fac să mă simt protejată şi care ştiu încotro se îndreaptă. Tornatore este unul dintre aceştia. <iframe width="560" height="450" src="http://www.youtube.com/embed/8HgHNI_0X8U" frameborder="0" allowfullscreen></iframe> Trăiţi în Franţa, dar rolurile vă duc şi în S.U.A. Există vreo actriţă hollywoodiană clasică pe care aţi avut-o drept model? Actriţele hollywoodiene clasice au creat acest star system nebunesc într-un fel, nu? Nu doar Hollywoodul e responsabil pentru asta. Lauren Bacall era etalonul feminităţii şi eleganţei, Marilyn Monroe întruchipa feminitatea în stadiul ei suprimat, totodată fragil şi puternic. Trebuie să spun că pentru mine starurile nu vin de la Hollywood, ci din Italia. Deci...
Femeile care m-au făcut să visez, femeile care m-au făcut să vreau să devin actriţă... Nu ştiu, o actriţă franceză v-ar fi răspuns Brigitte Bardot. Eu sunt italiancă, deci vă răspund Anna Magnani, Claudia Cardinale, Sophia Loren, Gina Lollobrigida. Am avut un cinema extraordinar, care a creat o şcoală de care a avut parte întreaga lume şi de această tradiţie sunt eu legată. Filmele alb negru la care mă uitam când eram mică erau pline de femei atât de puternice, mediteraneene, dramatice. De altfel, spun mereu că noi, italienii, privim femeile într-un mod complet diferit faţă de americani şi de francezi. Cei din urmă sunt îndrăgostiţi de Lolite, acel gen de femei care rămân mereu copile. În schimb, italienii iubesc femeia adultă, care pare matură şi când este tânără. Gândiţi-vă că Loren a jucat în "La ciociara" (de Vittorio De Sica – n.r.) când avea 27 de ani, iar Silvana Mangano era o puştoaică atunci când a jucat în "Riso amaro", dar au această alură de femei trecute prin viaţă, mature. Este ca şi când aceste femei au avut în suflet o durere foarte veche. Asta e ceva ce doar noi, femeile italiene, avem, nu? De obicei, este vina bărbaţilor (râde). Ce aşteptări profesionale aveţi de la dv.? De exemplu, trebuie să plângeţi şi nu reuşiţi – cum procedaţi? Uite cum stă treaba: am avut multe probleme la filmări, dar niciodată plânsul nu a reprezentat una dintre ele. Plânsul îmi merge strună (râde). Când lucrezi cu emoţiile, te lasă de fiecare dată perplex. Dar asta înseamnă munca de actor, să lucrezi cu emoţiile tale proprii. Pentru bărbaţi e mai dificil, dar femeilor nu le e niciodată greu să facă asta la filmări.
Vă numeraţi printre cele mai frumoase femei din lume. A schimbat asta modul în care vă raportaţi la cei din jurul dvs.? Astfel de întrebări mă fac întotdeauna să râd în hohote. Nu ştiu dacă este un blestem sau doar o glumă care se face. Dar, ce pot să spun, să fii drăguţă nu poate decât să îţi facă plăcere. Să spui că îţi complică viaţa ar fi o minciună. Frumuseţea fără inteligenţă şi sensibilitate nu ajută la nimic, nu-i aşa? Ies la prânz sau la cină şi întâlnesc bărbaţi şi femei foarte frumoşi. Apoi vorbim şi dacă mi se par superficiali sau găunoşi, nu mai văd frumuseţea lor. Acum 18 ani spuneaţi că nu sunteţi încă pregătită să jucaţi pe o scenă de teatru. Acum aţi face-o? Uite, Michele Placido mi-a propus ceva foarte frumos şi am de gând să colaborez cu el când vom avea timp amândoi. Sunt o persoană care funcţionează foarte încet. Şi de jucatul în filme m-am apucat foarte târziu. Am devenit imaginea unei firme de cosmetice la 40 de ani. Recunosc că fac absolut tot extrem de lent. Sper că o să am o viaţă lungă. Îmi ia timp să învăţ, să fac lucruri şi vreau să fac cât mai multe, însă să le fac în ritmul meu lent, fără stress, fără teamă. Va veni şi rândul teatrului, sunt sigură.
Cum vă simţiţi când un regizor cu care lucraţi nu vă cere nimic? Pierdută. Când un regizor nu-ţi cere nimic şi nu-ţi spune nimic, te simţi confuză. Unul dintre principalele talente ale unui actor trebuie să fie capacitatea de a se adapta, felul divers în care reacţionează. Uite, am lucrat la un lungmetraj cu Philippe Garrel şi el este un regizor care vrea să te ţină în repetiţii un an întreg. Nu e uşor, doar nu este singurul film la care lucrezi. Dar el are nevoie să încerce, să încerce, să încerce. Când vine momentul filmărilor, nu trage decât una sau două duble. Aşa lucrează el cu actorii şi vrea să procedeze aşa în continuare. Există regizori care nu pot să prevadă acum ceea ce vor face cinci minute mai târziu. Ei îşi fac toată munca pe platoul de filmare. Există şi regizori care nu vorbesc niciodată. Folosesc trei maşini pentru o anume secvenţă şi nu-ţi spun nimic. Şi tu te întrebi în care să te sui, apoi alegi una şi îţi faci treaba. Apoi întrebi şi tot ce capeţi drept răspuns este "It's okay". Trebuie să te adaptezi, nu e ca şi când după ce ai filmat mai poţi să schimbi. Apoi mai e şi alchimia dintre actor şi regizor. De fiecare dată, povestea e alta. Presa mă întreabă: "Ce ai învăţat nou?". Le răspund – "Absolut nimic". De fiecare dată e ceva nou, de fiecare dată mi-e frică, de fiecare dată nu ştiu ce se va întâmpla, de fiecare dată sunt prinsă între emoţii şi timidate. Chiar trebuie să treci peste asta. Cine e timid în faţa camerei e mort cu acte în această breaslă! Am văzut însă şi persoane foarte sigure pe ele şi ele nu pot lăsa spaţiu de manevră emoţiilor. Trebuie să te arunci cu capul înainte, să uiţi de tot şi toate şi să te oferi unui rol lăsând deoparte rezervele. În viaţa de zi cu zi, eu sunt foarte timidă, ţin mult la intimitatea mea. Când filmez fac lucruri extrem de riscante, chiar şi când e vorba de corpul meu.
Mi-am folosit de câteva ori nuditatea pentru expresivitate. Am fost întrebată dacă nu mă intimidează, dacă nu simt că propriul meu corp este folosit de alţii. Nu. Pentru mine, corpul meu e un soi de instrument, un obiect de care mă folosesc. Ca un pianist care foloseşte pianul şi ca un chitarist care utilizează chitara. Eu am corpul, care este doar un lucru de care mă servesc. Cum vă trebuie? Nud, îmbrăcat, în picioare, întins, imobil sau în mişcare... Varietatea de costume pe care le-aţi purtat este impresionantă. Vă ajută în interpretare? Înseamnă jumătate din drumul pe care trebuie să îl parcurg până la personaj. Te ajută să intri în pielea a ceea ce trebuie să reprezinţi şi să interpretezi. Un regizor şi un actor nu pot lucra de unii singuri. E o muncă de echipă, iar costumul face parte din ea (râde). Suntem cu toţii o mare familie pentru o perioadă de până la şase luni, pe de o parte, pe de alta, e posibil să nu îi mai vezi niciodată pe acei oameni. A fi actor înseamnă şi să lucrezi în solitudine, să fii speriat. Parcă ai fi un ţigan singuratic!
Aţi interpretat multe personaje complexe şi nuanţate. Cum v-aţi raportat la "Dracula" şi la ultimul film de Tornatore? Când am jucat în "Dracula", eram un manechin, nu ştiam ce înseamnă cinemaul. Nu era un rol, nici măcar unul episodic, făceam mai degrabă figuraţie. Am apărut într-un singur moment. Coppola a văzut nişte poze cu mine, am luat un avion şi am "jucat"... Dar experienţa m-a făcut să înţeleg că voiam să joc în filme. Acea "probă" mi-a arătat ce îmi doream să fac. Dar nu îmi doresc doar rolurile principale, le accept şi pe cele minore, dacă vreau neapărat să lucrez cu un regizor, cum a fost cazul lungmetrajului "The Private Lives of Pippa Lee", de Rebecca Miller. A fost un rol de 10 minute, dar am fost foarte încântată de el. Când am şansa de a lucra cu o distribuţie minunată, cu un regizor cu care chiar îmi doresc să lucrez, nu măsor actoria în minute. Dacă mă încântă, nu mă interesează dacă rolul meu înseamnă două minute sau două ore. Uneori poţi exprima mult mai multe în primul caz, depinde de regizor. Fac această meserie din cauza setei mele de cunoaştere. <iframe width="560" height="349" src="http://www.youtube.com/embed/oB9KenvHOMM" frameborder="0" allowfullscreen></iframe> <iframe width="560" height="349" src="http://www.youtube.com/embed/JU_FTUQ1iLI" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>