M-am întâlnit cu Aurora Liiceanu într-o după-amiază nefirească de octombrie în care lumina galbenă se scurgea pe chipurile oamenilor ca un ulei strălucitor. Mi-a spus bancuri, am râs, am bârfit (despre cărți, na!), ne-am pândit privirile și gesturile, am așteptat să ne cunoaștem. Prilejul? „Așteptarea Penelopei”, a mea, a ei, a tuturor...

„Știi bancul cu americanu’, sârbu’ și românu’?”, mă chestionează doamna din dreapta mea, strecurând peste lentilele mari, rotunde ale ochelarilor de soare priviri cercetătoare. Neg scurt din ochi, iar psiholoaga-scriitoare, Aurora Liiceanu pe numele ei, așază grațios ceșcuța cu ciocolată fierbinte pe farfurioara albă. „Să ți-l spun atunci, că tot veni vorba despre profilul românului. Eh, ăștia trei, adică americanu’, sârbu’ și românu’, sunt prinși și amenințați cu moartea. Pentru a scăpa au doar trei opțiuni: să plătească o despăgubire de o mie de dolari, să se înconvoaie sub durerea și umilința a o sută de bice sau să mănânce o oală cu rahat, scuzați expresia...”.

Aurora Liiceanu nu clipește, nu face risipă de zâmbete: „Americanu’ plătește scurt, sârbu’ se opintește încrâncenat sub loviturile de bici, apoi vine rândul românului”. Se oprește brusc pentru a-mi evalua mimica: „Îl știi?”. „Nu”, o asigur din nou, clipind încurajator. „Românul se repede la oală. Dă gata jumătate din conținutul ei și se oprește. «E prea mult, nu mai pot!», se vaită el. Imediat, dă asigurări că mai bine primește cele o sută de bice. Zis și făcut. La jumătatea pedepsei, românu’ se clatină nesigur: «Nu mai pot, opriți-vă!»”. „Și?”, mă dezmeticesc din picoteală. „Și plătește, în cele din urmă, o mie de dolari. A luat, așadar, și rahatul, și bătaia. Și a dat și banii”.

Timpul, bată-l vina!

Râdem amândoi, unul mai amar, altul mai puțin amar, dar râdem, toamna e atât de caldă. Aproape că uitasem de ce ne-am întâlnit, când mi-am auzit vocea reglată pe frecvența redacției: „Felicitări pentru noul volum, stimată doamnă! Povestiți-ne cum s-a întrupat cartea, cum ați scris «Așteptarea Penelopei»! A plecat de la un gând mai vechi sau de la o idee nou-nouță? Și, în siajul titlului, ați fost o femeie care a așteptat timp îndelungat întoarcerea bărbatului iubit sau, dimpotrivă, ați fost și sunteți o femeie grăbită, care n-a știut/vrut să aștepte?”.

Aurora alege un ton neutru, poate prea neutru, aproape profesional: „Pentru mine, așteptarea este intim legată de percepția timpului, în sensul că suntem condiționați mereu de timp. Avem de ales între două opțiuni: să intervenim sau să așteptăm. Se pare că este greu de ales, pentru că orice opțiune se bazează pe o perspectivă a viitorului. Cred că în anumite situații așteptarea este o alegere nerealistă, dar și intervenția poate avea urmări, consecințe regretabile”.

Risipită ușor în tumultul ideii, psiholoaga ia locul scriitoarei. Și invers: „De ce nu am mai așteptat? Poate fi un gând neliniștitor. Am citit un comentariu când mă documentam la cartea mea. Era un individ, bărbat, care făcea o confidență. Scria că este un bărbat obișnuit, nici frumos, nici urât, nici prea deștept și nici un individ limitat. Era îndrăgostit, foarte îndrăgostit de o tânără frumoasă, cu succes la bărbați, care știa că el este îndrăgostit tare de ea, dar nu dădea importanță acestui fapt, avea relații cu alți bărbați și trecea cu oarecare ușurință de la unul la altul. El, însă, aștepta ca ea să-și dea seama de iubirea lui statornică. S-a hotărât să aștepte”.

Vorba lui Thomas Mann

Aurora Liiceanu își aprinde o țigară, inspiră fumul, apoi îl pierde în albastrul alburiu de octombrie: „A trecut un an și a realizat că ar trebui să mai aștepte. Și a mai trecut un an și, apoi, încă un an. Deja trecuseră trei ani și el nu era decis să renunțe la ideea că tânăra va vedea că el o iubește și îi va da atenție. Pe el nu-l deranja prea tare că aștepta, speranța lui exista. Dar, i-a trecut prin cap un gând: dacă destinul lui era să aștepte? Pur și simplu să-și petreacă viața așteptând ca această tânără să-și dea seama de profunzimea și constanta lui iubire... Cunosc cazuri în care indecizia însoțită de speranța că povestea ar putea să se sfârșească bine era mai confortabilă decât certitudinea că totul este inutil”.

Dar ce-i mai greu, tresar interesat: să aștepți persoana iubită, iar aceasta să nu mai vină niciodată sau să n-o aștepți suficient, iar ea să (re)vină, oferindu-ți iubirea pe care (astfel) n-o meriți? Psiholoaga mă măsoară discret, apoi dezleagă dulăii profesiei: „Cred că este mai greu să aștepti degeaba persoana iubită decât să n-o aștepti suficient, nu?Aici contează și factorul timp, pentru că timpul trece - așa cum spunea Thomas Mann - ca o șopârlă indiferentă și vicleană pe lângă noi. Sunt sigură că cei care nu așteaptă sunt bântuiți de ideea că poate au făcut un pact cu timpul care nu le-a fost favorabil, că poate există în timp ceva mai bun pentru ei”. Ați înțeles, băieți?

Cum ne iubim azi? Va dispărea contactul fizic?

Câte fețe are iubirea astăzi, în epoca globalizării și a fugii continue înăuntrul timpului? Sunt tineri aspiranți la tainele vieții care „se cunosc” pe Facebook și se despart pe Instagram... Aurora Liiceanu ce părere are? „Astăzi, datorită tehnologiei comunicării, universul relațiilor a devenit ceva stufos, cu multe, multe posibilități, care schimbă chiar și conținutul relațiilor, gradul lor de profunzime, relația cu timpul. Odată cu spațiul care dispare și imediatețea comunicării, se schimbă chiar si psihismele noastre. Apar relații pe care înainte timpul le cenzura, făcându-le imposibile, proverbul «ochii care nu se văd se uită» nu mai este valabil, chiar dacă nevoia relației live este necesară, nu se poate trăi numai în virtual”.

Dispariția din relație

Doamna Liiceanu trage aer în piept și reia. Bulversându-mă: „Dar cine știe, poate că va avea loc o mutație și contactul fizic va dispărea! Și despărțirile, felurile în care au loc, s-au diversificat. Mă refer la dispariția cuiva dintr-o relație, ca și cum l-a înghițit pământul. Cunosc acest fel de desparțire, trăit cu frustrarea că nu ai nicio explicație, că nu știi de ce. Nici măcar o minciună, ceva acolo”.

Pe cine admiră mai mult Aurora Liiceanu, pe Ulise sau pe Penelopa? „Îl prefer pe Ulise, el este mai pământean. Penelopa este un mit. Ideea că viața poate fi o așteptare are totuși ceva înălțător. Unii trăiesc cu ambele perspective, ca Florentino Ariza din romanul lui Marquez. Trăiesc cu un picior în prezent și unul în viitor. Dacă ești cu ambele picioare în prezent înseamnă că nu aștepți, dacă trăiești cu ambele picioare în viitor ești ca Penelopa, viața se confundă cu așteptarea”.

Un psiholog în lumea cărților

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi, Prin perdea, Rendez-vous cu lumea, Patru femei, patru poveşti, La taifas, Viaţa nu-i croită după calapod, Cuvinte încrucişate, Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii, Legături de sînge. Povestea Ioanei, Soacre şi nurori. La cine este cheia?, Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor, Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998), Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche. Primele iubiri, Ea şi El. Biografia unei relaţii, Madlena, Putere şi sînge. O aventură indiană şi Tînăra cu părul alb. Misterul Nabokov.

Duminică, 3 noiembrie, ora 17.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, Aurora Liiceanu va vorbi despre „Așteptarea Penelopei” (Polirom, 2019)