Războiul de iarnă din 1939-40, în care Stalin a invadat Finlanda pentru a cuceri teritorii de frontieră și, eventual, pentru a o transforma într-un stat comunist, a fost un dezastru pentru sovietici. Uniunea Sovietică, cu o populație de 200 de milioane de locuitori, ar fi trebuit să învingă 3,7 milioane de finlandezi fără efort. Dar armatele sovietice, schilodite de epurările lui Stalin, au avut performanțe atât de proaste încât Hitler - precum și America, Marea Britanie și Franța - erau convinși că Uniunea Sovietică se va prăbuși ca un castel de cărți de joc după invazia germană din iunie 1941.
O știre dintr-un ziar românesc anunța în 1939: "Corespondentul de pe frontul finlandez al ziarului suedez NYA ALLEHANDA anunță că trupele sovietice au aruncat în luptă o armă secretă și anume sania blindată. Printre prada de război luată se află și o asemenea sanie blindată cu dispozitiv pentru aruncarea torpile lor, sanie ce poate atinge viteza de 160 km/h. Sania aceasta are asupra tancului avantajul de a putea circula pe zăpadă, dar mântuirea ei este foarte dificilă. Cercurile militare finlandeze declară că se așteptau la această armă nou și că de pe acum dispun de mijloacele de apărare.” S-a dovedit a fi un dezastru. Sania a eșuat. Mai rău, a dus la moartea inutilă a multor tineri soldați sovietici. Iată de ce.
O armă deosebit de prost concepută subliniază cât de nepregătiți erau sovieticii pentru război. Sania blindată, în esență, o pereche de schiuri supraîncărcate care susțineau un scut metalic mult prea greu, care comandanții sovietici sperau că va ajuta la protejarea infanteriei nefericite în absența tancurilor și a artileriei.
Cum a început Războiul de Iarnă din 1939
Finlanda făcuse parte din Imperiul Rus până în 1917 și, sub conducerea lui Iosif Stalin, Uniunea Sovietică dorea ca Finlanda să revină sub controlul său. "Cu siguranță că finlandezii, vulnerabili și singuri, ar face orice pentru a evita realitatea zdrobitoare a unui război pe care, în mod realist, nu puteau spera să îl câștige." se întreabă retoric Campbell.
Stalin a ordonat armatei sale să atace. Rușii s-au lovit de apărătorii finlandezi determinați și pricepuți care se deplasau rapid pe schiuri, cu trenurile de aprovizionare trase de reni în urma lor, cu artileria specializată, ascunsă în pădure care asigura un sprijin bine sincronizat la Linia Mannerheim, un lanț de apărare care se întindea de-a lungul Finlandei în apropierea graniței cu URSS.
Deși era formată din doar 337.000 de oameni, armata finlandeză a fost antrenată și echipată pentru lupta în pădurile dense și acoperite de zăpadă ale Finlandei. Armata sovietică de 1,6 milioane de oameni nu era antrenată și echipată în mod similar.
Cum ar fi putut fi? În 1939, armata sovietică - deși mare - era o o umbră a unei armate regulate. Epurările motivate politic care au început în 1937 au eliminat mulți dintre cei mai buni lideri ai armatei sovietice. În urma Primului Război Mondial, strategii militari sovietici începuseră să pledeze pentru un război rapid, mecanizat și cu arme combinate. Epurările au șters acest progres.
Strategia militară sovietică
"Până la Războiul de Iarnă, abordarea sovietică revenise la ideea că modul corect de a câștiga o bătălie modernă era printr-o înaintare lentă și metodică a maselor de soldați, susținute îndeaproape de artilerie, avioane și tancuri care să acționeze ca niște scuturi mobile", scrie istoricul David Campbell.
Problema era că artileria și tancurile sovietice, în special, nu erau la înălțimea cerințelor unei lupte în pădure, în condiții de iarnă, înzăpezite. Armele grele "de multe ori nu puteau fi aduse când și unde era mai mare nevoie de ele, deoarece nu era fizic posibil să le deplaseze, manevrele transformându-se în ambuteiaje de kilometri", potrivit lui Campbell.
Tancurile ușoare T-26, de exemplu, "s-au dovedit a fi nepotrivite din punct de vedere tactic pentru terenul din centrul Finlandei, multe dintre ele rămânând fără combustibil și sfârșind ca amplasamente defensive improvizate, presărate de-a lungul și de-a latul liniilor sovietice".
Într-o încercare disperată - și prostească dacă nu ar fi atât de tragică - de a oferi infanteriei un fel de protecție, armata sovietică a distribuit sănii de schi blindate. "Tancuri de infanterie", le-a numit. Nu au funcționat.
Sania blindată, prea grea, se afunda în zăpadă
Ofițerul de tancuri sovietic Aleksei Șilin a fost martor la săniile blindate în acțiune în timpul unei bătălii. Comandamentul a decis să încerce un alt atac cu "tancurile de infanterie" care fuseseră scoase în grabă din fabrici", citează Campbell din memorii de război ale lui Șilin. "L-au numit tanc pentru că era făcut dintr-un panou de blindaj de 12 milimetri grosime, echipat cu o gaură de tragere pentru puști... și o fantă de observare pentru soldat, astfel încât acesta să poată privi pe unde merge."
"Întreaga structură era montată pe schiuri și cântărea mai mult de 80 de kilograme", a continuat Șilin. "Acum, gândiți-vă că cei care l-au construit credeau foarte serios că, prin echiparea unităților noastre cu aceste lucruri, vom putea trece de Linia Mannerheim."
“Bineînțeles că nu merge așa. Schiurile care purtau tancurile de infanterie s-au scufundat în zăpadă. Mulți dintre prietenii mei au fost uciși atunci. Îmi amintesc mai ales de un soldat grav rănit, încă în viață, care încerca și nu reușea să-și înăbușe durerea cu mâinile."
Reformele grăbite au îmbunătățit în cele din urmă performanțele armatei sovietice și, în martie 1940, Finlanda a acceptat termenii de pace care cedau o parte din teritoriu URSS-ului. Dar doar dimensiunea uriașă a Uniunii Sovietice - și, prin urmare, rezervele mai mari - a fost cea care i-a permis să învingă. Dacă pierderea a 170.000 de oameni în schimbul unor mici suprafețe de teren poate fi numită “victorie".