Motto: Codrul de pâine din mâna altuia ţi se pare întotdeauna mai mare. Dostoievski
Anul acesta, la 1 februarie, se împlinesc 148 de ani de la nașterea bunicului meu matern, Octavian Codru Tăslăuanu, scriitor, publicist, om politic – ministru în guvernul Averescu.
Din păcate, acest moment care ar fi trebuit să fie unul de pioasă aducere aminte și de rugăciune, s-a transformat, fără voia mea, într-unul trist: printr-o nefericită conjunctură, deloc prevăzută de mine, mă aflu acum în situația de a nu fi prezent nici măcar on-line.
Încă din tinerețe, m-am aplecat cu pioșenie și râvnă asupra publicării operei sale, în mare parte rămasă inedită. Am înfruntat vicisitudinile sistemului comunist și am reușit să public volumul Spovedanii, cu prilejul centenarului nașterii sale, în anul 1976. Am îngrijit atunci ediția respectivă la Editura Minerva.
Mi-am dorit ca memoria lui Octavian C. Tăslăuanu să fie cinstită cum se cuvine; de aceea, cu inima deschisă și cu bucurie am pus la dispoziția unui consătean al său din Bilbor toată documentația de care dispuneam. Acesta a publicat, la rândul său, 4 volume ale operei lui Tăslăuanu, reușind chiar să obțină un premiu de la Academia Română.
După acest episod, orice lansare s-a desfășurat fără ca eu să fiu invitat, probabil pentru a nu știrbi din strălucire îngrijitorului de ediție.
Totul a culminat în acest an, când îngrijitorul de ediție mi-a trimis un mail în care mi-a comunicat, sec, că manifestările dedicate memoriei bunicului meu de la Bilbor se vor derula în cadru restrâns. Am înțeles, cu durere – fapt pe care i l-am și comunicat, atrăgându-mi un comentariu nepotrivit din partea lui, care mi-a spus că rupe orice legătură cu mine – de! Nu mai eram util! – că eu nu am ce căuta la Bilbor…
Luni, 29 ianuarie 2024, am încercat să contactez primarul localității, dar a fost imposibil. Cel care a răspuns la telefon, afirmând că este secretarul, mi-a oferit un număr de mobil, despre care a afirmat că este al edilului, dar la care am sunat în gol…
Aș fi vrut să am o intervenție online, de câteva minute, în care să vorbesc, în calitate de unic nepot în viață, despre bunicul meu… Se pare că am vrut prea mult…
Totuși, voi fi în spirit alături de Octavian Codru Tăslăuanu printr-o rugăciune și un fierbinte „Iartă-mă că nu pot să-ți cinstesc cum se cuvine amintirea“!...
Câteva cuvinte despre cel care a fost Octavian C. Tăslăuanu
Chiar dacă personalitatea sa a încetat de mult să mai fie ignorată, deși mult timp în secolul al XX-lea era încă vitregit de o nedreaptă uitare, voi evoca succint câteva repere definitorii:
Octavian Codru Tăslăuanu (n. 1 februarie 1876, Bilbor-d. 23 octombrie 1942, București), a fost un luptător pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania, fiul preotului Ioan Tăslăuanu și al Anisiei Stan. Originar din Bilbor (Harghita), a urmat studiile liceale la Năsăud, Brașov și Blaj, iar pe cele universitare la Facultatea de Litere și Filosofie, din București, ca student al lui Titu Maiorescu, Ovid Densușianu, C. Rădulescu-Motru și N. Iorga. În anul 1894, s-a implicat activ în manifestaţiile de susţinere a memorandiştilor, care erau judecaţi de autorităţile ungare. În 1902, a preluat postul de secretar al Consulatului general al României la Budapesta.
Din anul 1903, a fost redactor-responsabil al revistei Luceafărul, apărută la Budapesta, iar din 1906, la Sibiu. În toamna aceluiaşi an, a devenit secretar administrativ al ASTREI. Între 1907-1914, a fost și directorul revistei Transilvania, funcție pe care a preluat-o de la Cornel Diaconovich. A înfiinţat colecția „Biblioteca pentru tineret“, coordonând publicarea a peste 300 de cărţi. În timpul Primului Război Mondial, a luptat în armata română, după ce dezertase în 1915, din armata austro-ungară. Gen. Eremia Grigorescu a făcut un raport de înaintare a lui Tăslăuanu la gradul de căpitan (respins pentru că nu era ofiţer al Armatei Române). Abia prin Înaltul Decret publicat în MO nr.72, din 17 iulie 1917, a fost recunoscut cetăţean român: […] de acum pot să mor liniştit. Nu mai sunt fără patrie, notase el cu un sarcasm amar… Sub conducerea lui Oct. C. Tăslăuanu, urmare referatulului nr. 650 din 29 oct. 1918 – aprobat de Statul Major –, s-a înfiinţat Serviciul Special de Informaţii Politice şi de Propagandă, pentru Ardeal şi Bucovina. A terminat războiul ca șef al Serviciului de informații de pe lângă Marele Cartier al Statului Major al Armatei române. În 1918, el s-a implicat activ ca secretar la Comitetul Național al Românilor emigrați din Austro-Ungaria, care a dat la Iași, cunoscuta declarație din 6 octombrie 1918. De reținut că în urma chemării acestui Comitet, Armata Română a trecut a doua oară Carpații. La 1 decembrie 1918, la Marea Unire de la Alba Iulia, a fost ales membru al Marelui Sfat Naţional din Transilvania, ca o recunoaștere a contribuției sale la înfăptuirea acestui act istoric.
În guvernul condus de Alexandru Averescu a fost ministru al industriei și comerțului (13 martie-16 noiembrie 1920), iar apoi ministru al lucrărilor publice (16 noiembrie 1920 -1 ianuarie 1921).
În 1924, a publicat sub forma unei broșuri de 26 pagini, proiectul O confederație a statelor Europei Orientale și ale Asiei Minore, subintitulat Propunere pentru Mica Antantă. În raport cu planurile de unificare ale Europei, prin diverse formule confederative, Tăslăuanu, – mai realist –, avansează pentru început, ideea Statelor Unite ale Orientului. Cu multă luciditate, el expune nu ca un profet vizionar, ci precum un analist metodic, o serie de afirmații despre evoluțiile geopolitice viitoare care toate s-au adeverit.
Având sănătatea șubrezită din timpul războiului, a murit prematur la 23 octombrie 1942.
Octav Taslauanu_1926
Pentru mine, Octavian Codru Tăslăuanu înseamnă însă mult mai mult decât informațiile biografice livrești (când a murit la 66 de ani, de abia aveam un an și jumătate...). În familie, se vorbea mult despre el. Mama și Fatma, văduva lui și bunica mea, au reușit să-i țină amintirea vie, chiar dacă nu mai era printre noi. L-am simțit mereu acolo, undeva, alături... De-a lungul vieții mele, m-a influențat mai mult decât își poate imagina cineva.
Mai întâi, am moștenit biblioteca sa, dar și obiceiul de a căuta cărți. Încă de la 12 ani, băteam anticariatele, completând fondul livresc pe care mi l-a lăsat. Prin el i-am descoperit pe Henri Massis, Ferdinand Ossendowski, Ananda Kentiș Cumarasuami, dar mai ales, pe René Guénon. La 15 ani, găsisem printre cărțile rămase de la el volumul scris de acesta, Orient et Occident (1924), cu semnătura lui Tăslăuanu, pe pagina de gardă. Și așa, datorită bunicului meu matern, am devenit ceea ce sunt acum: – un guénonian.
Trăim vremuri în care, mai mult ca oricând, este nevoie de o redescoperire și de o resuscitare a conștiinței naționale. Tinerii de azi au datoria morală de a reda României demnitatea.