Razvan Exarhu: "Unde o fi disparut acel bobor pasnic si ospitalier, cuminte si harnic, vesel, curatel si rabdator, asa cum il descriu manualele si pliantele jenante?"
Si asa cum se si prezinta, mandrindu-se cu Cioran, Nastase, Nadia, Eliade, Ionescu, Hagi si Regina Sprancenelor? Chiar daca parcurgi toate lecturile demistificatoare despre urmasii Romei, tot nu poti anticipa o asemenea transformare. Poti citi in Stefan Zeletin sau in Drachicescu ca hotia, lenea, coruptia, invidia si restul lucrurilor pe care le stim sau le banuim eterne erau pacate comune ale ilustrilor nostri inaintasi, omenesti fiind.
Jurnalul lui Constantin Argetoianu te poate vindeca urgent de iluzia interbelicului ca epoca de aur, etalon al tuturor virtutilor unei societati, asa cum este ea slavita fara masura de o propaganda suava. Dar demistificarea e la fel de pacatoasa si ingusta ca si mistificarea de care s-a ocupat cu atata grija dictatura comunista.
Asa ca de ce nu ne-am elibera de clisee psihologice ori rasiale, de povestile despre caracterul romanesc, influentele istorice ale navalirilor, turcii, tiganii, ungurii si toate baubaurile astea contraproductive? Ce satisfactie poti avea citind lucruri prea rele sau prea bune, pe care bunul-simt te indeamna oricum sa le iei in calcul? Netraind in generalitati cand ma duc sa cumpar paine, nu pot sa vad mai mult decat un zambet si o voce amabila, daca e posibil. De aceea, nu inteleg cand s-a petrecut preschimbarea in fiara a Romaniei. De ce miticii petrecareti si relaxati ai lui Caragiale au ajuns sa semene in localuri cu huliganii britanici clasici? De ce un medic injura ca un miner, de ce toate clasele sociale propaga aceeasi violenta si aceeasi abjectie pe distante mici?
Cum a ajuns o natie pasiva sa scoata flacari pe nari si pe unde apuca, dar nu la distante mari, ci asa, doar in zona aproapelui? Nu despre cum erau oamenii inainte, nu despre cum era inainte sau la un moment dat am putea eventual sa ne intrebam. Se pot gasi intotdeauna fundamente stiintifice pentru orice oroare, explicatii pentru orice malformatie, atat de bine uneori, incat sa crezi ca accidentul este ordinea fireasca a lucrurilor. Asadar, dincolo de toate informatiile si speculatiile care-mi stau la dispozitie, nu inteleg cum am ajuns sa producem o asemenea cantitate de energie negativa, masurata din cand in cand si in infractionalitate.
Nu stiu ce calitati or fi masurand cei care construiesc branduri de tara, dar cred ca violenta a devenit ceva definitoriu pentru actuala populatie a Romaniei. Macar daca citesti ca peste 50 la suta dintre parinti isi bat copiii si tot iti faci o idee, fara sa mai fie nevoie sa iesi pe strada. Dar cred ca proba cea mai dura si cel mai trist examen pentru cei care delimiteaza violenta penala de cea civila si cred ca infractorii sunt ceva special, fara legatura cu mediul, ar fi sa invite la o plimbare prin Bucuresti si prin tara, cu masina, oameni care nu stiu altceva despre Romania in afara de ceea ce spun buletinele de stiri.
Am simtit dispretul vamesilor si al cetatenilor dezinteresati si m-am gandit ca daca i-as chema sa se convinga ca nu suntem toti la fel, as putea cel mult sa-i conving de faptul ca traim ca niste amarati, intr-o atmosfera violenta si ipocrita care ne apartine - si pe strada, si la televizor. De-asta cred ca nu oamenii s-au schimbat, doar atmosfera a alunecat inspre o stare de urgenta bombanitoare, din care au disparut fara urma gesturile care dau farmec vietii si confirma conditia de om.
Nici macar nu cred ca niste lideri care actioneaza isteric, arbitrar si violent cand trebuie sa fie echilibrati, analitici si fermi (si invers) sunt mai vinovati decat cei care fac spume cu orice ocazie si te fac sa te simti vinovat ca existi si tu. In loc sa ne miram ca mironositele, mult mai bine ar fi sa incercam sa ne intrebam daca nu cumva o sa ajungem sa ne simtim bine in rezervatii, in locuri special amenajate, in care suntem feriti de cei care se comporta exact la fel de aberant ca si noi, dar care raman mereu vinovati - adica ceilalti.
De aceea, mi se pare tragic ca o lume care se facea cunoscuta la inceputul secolului trecut prin marturiile aviatorilor straini, care se plangeau ca nu pot vedea Bucurestiul din cauza norului de fum al gratarelor, a esuat intr-un cor de injuraturi si claxoane.