Razvan Exarhu: "Dupa concertul Rolling Stones, concluzia e atat de simpla: caise sa fie, ca apa se incalzeste".
A fost foarte misto sa vad lacrimi de bucurie in ochii tatalui meu la concertul Rolling Stones. Tatal meu a implinit 70 de ani si probabil ca nu-si mai imagina, la fel ca multi altii chiar mai tineri decat el, ca o asemenea debarcare ar mai putea fi posibila.
De altfel, am intalnit acolo multe priviri impaienjenite de o fericire pe care rar o poti admira pe viu in multime. Ochii functionau ca niste semne de recunoastere, ca niste decriptoare de parole: si tu? Da, si eu.
Pentru cei care s-au concentrat pe alte directii, e greu de inteles senzatia asta stranie ca oasele iti sunt pline cu aer, ca ai dansa la nesfarsit, desi nu mai poti, ca lumea este o plaja nesfarsita la capatul careia te asteapta o oboseala de saman intors din calatoria in cer. Ziceai ca a dat cometa peste oameni, ca le-a luat mintile si le-a lasat doar un zambet uimit.
Din starea asta par de neinteles discutiile atat de plicticoase despre organizare, obligatoriul examen indignat al lucrurilor care nu au nicio legatura cu esenta kestiei. Ca de obicei, meditatiile se fac pe negativ si trebuie sa arate, fireste, ca nu e totul nici chiar asa de simplu, nici chiar asa de bine. Un fel de: totusi, e nasol in lume.
Aceasta preocupare le poate lua unora o viata - si treaba lor. Imi povestea unul dintre profesorii mei din facultate ca a mers la teatru impreuna cu doua persoane feminine, la nu stiu ce piesa de Shakespeare.
Si, la iesire, ochi dati peste cap, vai, dar Iures ce superb a fost, dar Oana Pellea, draga, e extraordinara, dar muzica, dar regia, dar costumele, dar si prostii astia din sala - pana cand domnul simte nevoia sa aseze putin lucrurile in ordine si adauga: Dar si Shakespeare! In definitiv, e vorba despre muzica, despre cinci muzicieni (cu tot cu basistul negru) care au cantat pe o scena mica, in lumina alba, in mijlocul a 60.000 de oameni care se miscau si cantau si isi fluturau mainile la unison.
Nu artificii, nu ecrane uriase, nu dansatoare, niciun element spectaculos, doar niste tipi care ne-ar putea fi tati sau bunici si care au facut praf timp de doua ore cele mai respectate si admirate complexe si prejudecati ale civilizatiei noastre. Si au cantat la fel de-al dracului ca pe discurile zgariate pe care i-am descoperit pe la 10 ani.
Asta nu e nici exorcizare, nici eliberare de sub dictatura mitocaniei, nici anticomunism sau vreo revansa a hippiotilor persecutati, niciun tratament de intinerire, nici vreo crestere a indicelui de tara sau vreo admitere de orice fel. E ceva ce poate fi trait sau poate fi descris la nesfarsit prin ceea ce nu este. Ar fi, poate, o incurajare spre o forma de solidaritate in care reusim sa nu ne uitam stramb unii la altii cand ne vine sa topaim de bucurie ca suntem vii si ca facem parte dintr-un spectacol atat de frumos uneori.
Eu am luat foarte personal concertul asta, fara sa fiu deloc genul nostalgic, si am incercat sa-mi amintesc de cate ori in ultima luna am fost asa de explodat de o stare in fond atat de simpla, nivelul de baza al oricarui extaz sanatos. Si am descoperit, in mod evident, ca am avut mai multe motive foarte puternice decat stari duse pana la capat.
Am procedat si eu ca spectatorii care au fost educati sa stea frumos jos la concert cand Mick Jagger alearga ca un electron pentru prima data in fata lor. Oameni care merg la teatru ca sa le fie frig, cum spunea Gellu Naum. E tot timpul nevoie de cate un soc din asta ca sa vezi cam prin ce zone, mai mult sau mai putin virane, te situezi cu entuziasmul si cu puterea de a te sincroniza cu stocul personal de endorfina.
Fara a teoretiza prea tare, e foarte misto sa nu ajungi atat de amortit incat sa fii in stare sa te buseasca usor plansul de bucurie, chiar si cu riscul ca situatia sa fie tratata ca o cedare de nervi. Sau sa razi de placere ascultand muzica in masina, facand gesturi obscene cu limba participantilor la trafic, dezgustati de chitarile electrice.
In aceeasi ordine a intamplarilor misto, nu ma pot abtine sa nu-mi amintesc de prietenul meu, pescarul Ionut, care isi plimba recent tatuajele maiestuoase printr-o cherhana cu linii minimaliste pe malul marii, parfumat cu Jean-Paul Gaultier. El m-a intrebat intr-o dimineata cu apa foarte rece daca am facut baie, eu i-am zis ca da si el m-a avertizat: Nu mai intra in apa, Razvane, ca or sa-ti crape caisele!. Pai, dupa concertul asta, concluzia e atat de simpla: caise sa fie, ca apa se incalzeste.