Implicarea Uniunii Sovietice în conflictele din diferite regiuni ale lumii a variat semnificativ. Însă, în cazul Afganistanului, sovieticii au optat pentru o intervenție militară directă, desfășurată între 1979 și 1989. Această campanie a durat un deceniu și s-a încheiat cu o înfrângere umilitoare, adesea comparată cu experiența Statelor Unite în războiul din Vietnam.
În cartea „La est de Cortina de Fier”, autorul Corneliu Filip explică cum s-a ajuns la această situație.
Afganistan, statul tampon
El precizează: „Pentru a putea înţelege, cât de cât, ce s-a întâmplat (şi se mai întâmplă şi acum) trebuie să amintim câteva repere ale acestui stat aflat la intersecţia unor căi de comunicaţie ce străbăteau continentul (ex.: „Drumul mătăsii”), de civilizaţii (chineză, indiană, persană, islamică), dar şi de interese strategice ale marilor puteri. Astfel, în secolul al XIX-lea, al marilor expansiuni coloniale, când britanicii şi ruşii nu reuşeau să se înţeleagă între ei, dar nici cu autorităţile locale, reprezentate prin diverşi conducători de triburi şi etnii (larg majoritară fiind etnia pastună), aceştia, dezbinaţi până atunci, s-au unit în faţa duşmanului comun, colonialismul britanic sau ţarist.
În aceste condiţii, Afganistanul a devenit un stat tampon, neutru, între imperii, neutralitate pe care a reuşit să şi-o păstreze şi în secolul al XX-lea, până în 1978. El era un stat monarhic, în mâna şahului sau regelui fiind concentrată toată puterea. Deşi erau regimuri politice diametral opuse, între Afganistanul monarhic şi Rusia Sovietică s-au stabilit relaţii diplomatice foarte repede, încă din 1919, iar în 1921 s-a semnat chiar un tratat bilateral de prietenie, fapt ce a atras ajutoare financiare, schimburi comerciale, specialişti care au construit centrale electrice, reţele telegrafice, o fabrică de prelucrare a bumbacului.
Afganistanul a fost şi este un stat în care trăiesc mai multe etnii, divizate pe criterii tribale şi religioase. La o populaţie de circa 17 milioane de locuitori (1980), circa 6 milioane erau de etnie paştună, care se găseşte şi în Pakistanul vecin, 4 milioane de tadjici de religie sunită şi limba persană, 1,5 milioane hazari, tot vorbitori de limba persană, dar şiiţi, turceni, suniţi, vorbitori însă de dialecte turce.”
Loviturile de stat din anii ’70
Având acest context, autorul menționează două dintre loviturile de stat din anii ’70. „În urma unei lovituri de stat fără violenţă, a fost înlăturată monarhia (17 iulie 1973) şi proclamată republică. La conducere a venit un fost premier, Muhammed Daud, care a accentuat colaborarea cu URSS.” Apoi, urmează cea de-a doua lovitură de stat. S-a produs atunci o nouă lovitură de stat (în 27 aprilie 1978). Însă, de data aceasta a fost cu vărsare de sânge, Daud a fost ucis, iar miniştrii arestaţi. S-a format un Consiliu Revoluţionar, preşedinte şi premier fiind Nur Muhammed Taraki.”
Autorul continuă, adăugând: „După răsturnarea lui Taraki la Moscova, Biroul Politic a înfiinţat o comisie ca să formuleze propuneri şi să coordoneze acţunile referitoare la Afganistan, formată din Andropov, ca şef al KGB. Gromîko, ministru de Externe, Ustinov, ministru al Apărării şi Ponomoriov, şef al Departamentului internaţional al CC al PCUS. Comisia a preluat sporirea sprijinului militar. Pe 27 martie 1979 Taraki a fost înlocuit cu H.Amin ca premier şi apoi ministru al apărării.
Decizia de a interveni a fost luată, potrivit documentelor recent publicate, de către Biroul Politic al CC al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, întrunit pe data de 12 decembrie 1979 şi purtând semnătura lui Leonid Brejnev.”
Însă, subiectul este mult mai amplu, autorul detaliind evenimentele în cartea sa. Dacă sunteți curioși și vreți să aflați mai multe despre acest subiect, puteți comanda cartea de pe edituradecarte.ro