Istoria literaturii române este plină de oameni care au scris cărţi mari, dar din punct de vedere uman au fost mici, foarte mici. Totuşi, câteodată este bine să nu judecăm laolaltă omul cu opera. Sunt câteva cazuri, din istoria recentă, care merită studiate. Este şi cel al lui Eugen Barbu, care a murit acum 25 de ani, pe 7 septembrie 1993.

A fost laureat al Premiului Herder şi unul dintre cei mai răsfăţaţi scriitori ai regimului comunist, dar mai ales al braţului lui înarmat, Securitatea. A scris scenariul pentru seria filmelor cu haiducii lui Şaptecai şi cea a filmelor cu Mărgelatu, în care soţia sa, actriţa Marga Barbu, era distribuită obligatoriu într-unul din rolurile principale. Eugen Barbu a devenit celebru după ce, în 1957, a publicat romanul „Groapa”, inspirat din copilăria sa petrecută într-o mahala a Bucureştiului. Înainte debutase cu volumul de nuvele „Munca de jos”, în 1955.

La începuturi dădea impresia „de adevărat”

Criticul literar Virgil Ardeleanu scria, în 1963. „Nu credem că greşim dacă afirmăm că interesul enorm cu care se efectuează lectura se datorează puternicei impresii de trăit, de adevărat. Arareori am întâlnit în noua noastră literatură pagini care să realizeze cu mai multă forţă iluzia vieţii”. „Vanitas vanitatum et omnia vanitas pare a fi inscripţia cea mai potrivită pe frontispiciul suferindei lumi, de un sângeriu crepuscular, a romanului lui Eugen Barbu.

Pentru că în Princepele totul sugerează deşertăciunea, printr-o tulburătoare punere în ecuaţie a vânzolelii pământeşti cu Absolutul indiferent şi rece, ale cărui legi sunt de nepătruns. Traseul aproape epopeic al Princepelui este exemplar, biografia sa fiind curată metaforă. El se pregăteşte îndelung, cu umilinţă şi răbdare, pentru învestitură, dar ajuns acolo unde năzuia — pe tronul Ţării Româneşti — are conştiinţa acută a zădărniciei eforturilor sale. Este singur, cu totul singur, într-o ţară unde totul îi e străin şi ostil, îl refuză şi i se împotriveşte în tăcere, pe ascuns’’, scria criticul Mircea Iorgulescu despre romanul „Princepele” al lui Barbu.

Ion Simuţ, despre plagiatul din „Incognito”

Profesorul universitar şi criticul literar Ion Simuţ scria în România literară, nr 33 din 2007: „Nu-l pot reciti pe Eugen Barbu decât cu scepticism din start, ceea ce poate însemna că nu-l pot reciti fără anumite prejudecăţi. Nu trebuie să le spun pe toate cele legate de autor. E de ajuns plagiatul din Incognito, care e o culpă profesională gravă pentru orice scriitor. Cum să-l mai creditezi? Cum să mai speri că o nouă lectură ar putea să fie premisa unei reevaluări estetice (strict estetice!) pozitive?

Poţi ignora speţa morală a cazului? N-aş fi vrut să merg mai departe cu rechizitoriul biografic, pentru că sunt cunoscute culpele ce decurg din oportunismul ideologic al lui Eugen Barbu şi din serviciile făcute nu doar regimului comunist, în general, sprijinindu-l ca opţiune exclusivistă, ci direct Securităţii în revista „Săptămîna”. A reuşit să divizeze breasla, constituind polul naţional-comuniştilor, inspirat direct de politica lui Ceauşescu”.

Paler: A creat un soi de război civil în cultură

Octavian Paler era şi el dezamăgit de caracterul lui Barbu: „Mărturisesc, îmi pare rău că un scriitor de talia lui Eugen Barbu, care a dat cărţi precum Groapa sau Principele, s-a lăsat târât de resentimente şi de frustrări, asumându-şi un rol trist, chiar odios uneori, de vârf de lance împotriva scriitorilor socotiţi de „Săptămîna” agenţi ai Europei libere. Poate şi datorită lui s-au format în cultură în acei ani două tabere. Una a celor care încercau să se apere de presiunile regimului, delimitând „esteticul” de „ideologie”, alta a celor care se străduiau să convingă autorităţile că erau prea îngăduitoare cu noi. A fost un soi de război civil în cultură, ani în şir, în care noi eram „alibi”, cam dezorganizaţi şi pasivi, în luptă cu „roşii”, mult mai bine organizaţi în jurul Săptămânii şi Luceafărului”.

Fapte demne de dispreţ

Eugen Negrici făcea şi mai clar distincţia dintre om şi scriitor: „Eugen Barbu a intrat în conştiinţa cititorului român şi a rămas acolo, în pofida faptelor sale demne de dispreţ (de după 1971, în special), graţie publicării, în vremuri încă dificile pentru literatură (în 1957, la doi ani după Moromeţii), a unui roman (Groapa) îmbibat de poezia unui univers în degradare şi care părea să continue fără complexe linia Arghezi-Mateiu Caragiale” .

Părerea prudentului Eugen Simion

Eugen Simion îl aprecia şi el pe scriitor, în 2006, ferindu-se să vorbească despre omul care a fost: „Ianus, romanul postum al lui Eugen Barbu, n-a atras în chip special atenţia criticii literare. În genere, opera acestui important prozator postbelic a fost şi este, în continuare, ignorată din motive pe care nu are rostul să le discut aici. Va trebui să treacă, probabil, oarecare vreme pentru ca spiritele să se liniştească şi critica literară să reuşească să-i judece cu obiectivitate scrierile fără a ţine seama de complicaţiile, compromisurile omului care a scris-o”.  

Omul şi cariera

Eugen Barbu s-a născut la 20 februarie 1924 şi a copilărit într-o mahala a Bucureştiului, Cuţarida. A început să scrie încă din liceu, despre clasa socială din care provenea. După absolvirea liceului, în 1943, începe Facultatea de Drept, apoi începe Şcoala de ofiţeri de jandarmi, apoi intră la Facultatea de Litere şi Filosofie, pe care a absolvit-o în 1947. A fost membru supleant al Comitetului Central al PCR din 1969, membru corespondent al Academiei Române din 1974 şi deputat din 1975. A fost distins cu mai multe premii naţionale şi cu Premiul Herder în 1978. A fost redactor-şef al revistei „Luceafărul” între 1962 şi 1968, iar din 1970 până în 1989 a condus revista „Săptămâna culturală a Capitalei”. După 1989 a fost director-fondator al publicaţiei „România Mare”. A murit la 7 septembrie 1993, în Bucureşti.

Ce au fost revistele Săptămâna şi România Mare

„Săptămâna culturală a Capitalei”, denumirea oficială a publicaţiei, a fost un hebdomadar care oficial aparţinea de Primăria Bucureştiului, dar toată lumea ştia că e organul de presă al Securităţii. În paginile ei, Eugen Barbu şi ciracul său Corneliu Vadim Tudor atacau pe toţi oamenii de cultură cu care intrau în conflict. La ordinul Securităţii au dezlănţuit un război virulent împotriva angajaţilor şi colaboratorilor postului de radio Europa Liberă. Chiar unii dintre nomenclaturiştii de vârf ai PCR erau deranjaţi de ce se publica în Săptămâna, dar Eugen Barbu intervenea direct la Nicolae Ceauşescu pentru a fi lăsat în pace. Revista Săptămâna nu a mai avut cum să apară după evenimentele din decembrie 1989. Câteva luni, Barbu şi Vadim au stat pe tuşă, dar au revenit cu revista România Mare, fondată cu bani primiţi de la guvernul Roman. Acolo au continuat să publice toate dejecţiile Securităţii, ţinte fiind cei care pledau pentru democratizarea României. Nu a trecut mult şi au înfiinţat un partid cu acelaşi nume, cu care au ajuns în Parlament. Revista şi partidul au fost folosite, în special de Vadim, pentru a şantaja, în scopuri politice sau economice.