Ordinea liberală se erodează. Ordinea iliberală se consolidează după alegerile europarlamentare din 9 iunie. Dezordinea și oscilațiile în privința unei soluții la alegerile în pozițiile de top ale UE ne duc către concluzia că ”zăpăceală europeană” plecă de la Bruxelles. Partidul Popular European (PPE) vrea o soluție românească pentru una sau două din funcțiile Uniunii. Jumătate/jumătate la conducere Uniunii. Ore chiar știe ce vrea?
Adică: al doilea mandat al lui Von der Leyen a fost blocat, aruncându-l apoi în aer, cerând împărțirea mandatului de președinte al Consiliului European în două etape. Numele candidaților la posturile de top rămân aceleași: VDL (Ursula), Metsola pentru președinte al Parlamentului, fostul premier portughez Antonio Costa pentru președinte al Consiliului (prima jumătate) și premierul estonian Kaja Kallas pentru postul de cel mai înalt diplomat european. În locul lui Costa ar urma să fie numit un alt candidat, la jumătatea mandatului.
Ideea este de a deschide posibilitatea de a împărți poziția între PPE și un alt grup politic, fiecare servind pentru un mandat de 2 și jumătate. Cel mai probabil este vorba de grupul socialiștilor (S&D). S&D, al doilea grup ca mărime din Parlament, a reamintit de pârghia pe care o are, atunci când președintele său Iratxe Garcia a scris pe Twitter după întâlnirea de marți, 18 iunie: „Sprijinul nostru este incompatibil cu orice deschidere către extrema dreaptă!” (o idee a lui von der Leyen).
Cei 27 de lideri ai UE se vor reuni din nou pentru a ajunge la un acord la un summit oficial din 27 și 28 iunie la Bruxelles. Dacă, așa cum este de așteptat, Ursula von der Leyen va obține în cele din urmă suficiente voturi ale liderilor, ea atunci poate începe alegerea comisarilor - extrași din fiecare dintre țările membre UE, ținând cont de echilibrul de gen și afilierea politică. Dar ea va mai avea de trecut un obstacol: noul Parlament European care trebuie să aprobe alegerile liderilor și ai comisarii propuși. Negocierile pentru celelalte două posturi - cu Costa și Kallas în centrul atenției - sunt de așteptat să continue și la summitul de la sfârșitul lunii iunie. Un al patrulea loc de muncă este cel de președinte al Parlamentului European, care este aprobat de legislativ.
În acest moment, acest post este probabil să-i revină actualei titulare, Roberta Metsola din PPE, pentru încă un mandat de doi ani și jumătate sau de cinci ani, depinde de modalitatea de înțelegere dintre lideri. La Bruxelles circulă multe zvonuri la ora actuală. Ultimul zvon este că PPE va renunța la cererea pentru jumătate din președinția Consiliului European și, în schimb, va cere cinci ani pentru postul de conducere al Parlamentului. Tote soluțiile sunt pe masă și ele se pot schimba de la o oră la alta. Și încă un lucru gruparea S&D a socialiștilor acuză gruparea lui Meloni, pe liderul acesteia Nicola Procaccini de comportament fascist, deși nu au prezentat dovezi clare (ar fi folosit salutul fascist la o întâlnire cu tinerii din Frații Italia).
În ciuda faptului că socialiștii fac presiuni pentru ca Verzii să fie aduși într-o coaliție, până acum există puține semne publice că PPE este dornic să facă acest lucru. PPE dorește revizuirea Green Dealului. Totodată discuția despre extremiști revine în atenție.
Diplomații de la Bruxelles vorbesc acum după alegerile europarlamentare și succesul dreptei despre „fereastra Overton” – adică despre gama de politici care sunt considerate respectabile de opinia publică generală la un moment dat (Fereastra Overtoniană sau Fereastra Overton reprezintă gama de politici acceptabile pentru populație, la un moment dat-este, cunoscută și sub numele de fereastra discursului). Ceea ce au făcut politicieni precum Trump, Marine Le Pen (liderul legislativ al Raliului Național al Franței) și Nigel Farage (liderul reformei britanice) a fost să schimbe această fereastră, astfel încât politicile considerate cândva de extremă dreaptă s-au mutat în mainstream. Deci, ce rămâne din distincția dintre dreapta și extrema dreaptă? Linia de demarcație crucială este atitudinea față de democrație.
Dacă un lider politic refuză să accepte rezultatele alegerilor și dorește să distrugă „statul profund” (în realitate, statul însuși), atunci el sau ea se află în mod clar în extrema dreaptă. Dar despre locurile de la Bruxelles, care ne vor afecta în următorii cinci ani, vom mai discuta.
Franța și vecinii de peste Alpi
Acum, dizolvarea Adunării Naționale a Franței și declararea alegerilor parlamentare anticipate din 30 iunie și 7 iulie, au deschis posibilitatea ca un guvern condus de partidul de extremă dreapta Rassemblement National (RN) să intre în funcțiune la Paris. Se pare că francezii au început să privească la vecinii de peste Alpi. La Roma, o coaliție de dreapta și extremă dreaptă guvernează sub conducerea premierului Giorgia Meloni din octombrie 2022. Grupurile politice care o compun sunt o oglindă – deși cu proporții diferite – a convergenței unei părți a dreptei franceze. A greșit Macron dizolvând Adunarea Națională?
Nu știm, poate ca da, poate că nu. La Paris, alianța aflată în construcție reunește trei componente, extrase din grupurile suveraniste, național-conservatoare și populiste și care corespund la trei grupuri distincte din Parlamentul European și se potrivesc exact cu cele trei grupuri care alcătuiesc puterea executivă italiană. În Italia, alianța a trei partide de dreapta datează de la alegerile generale din 1994. Alianța a fost dominată inițial de Forza Italia, condusă de Silvio Berlusconi, înainte de a intra sub controlul Ligii lui Salvini la alegerile generale din 2018. În cele din urmă, a fost preluat de Frații Italieni a lui Meloni.
Acum că sunt la conducere, Frații Italiei descriu drept „vizionară” ideea strategică a lui Berlusconi de uniune a dreptei. Deci ca să înțelegem modelul lui Le Pen a devenit Meloni și construcția sa politică. Dar visul lui Meloni se îndreptă spre un moment de consolidare la nivel european. Meloni, care acuzase anterior Uniunea Europeană că încercă înlocuirea etnică a europenilor, s-a sprijinit pe Bruxelles pentru a-și construi politica de migrație. Ea a salutat încheierea Pactului UE privind migrația și azilul la sfârșitul anului 2023, text respins de Marine Le Pen. Meloni s-a apropiat și de președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen (o altă țintă a extremei drepte franceze), în special pe tema migrației, pentru a-și susține agenda în acest domeniu.
Meloni a făcut, de fapt, alegerea strategică de a aborda migrația ilegală pe plan extern, făcând acorduri cu țările de tranzit și de plecare, subliniind în discursurile sale lupta împotriva „traficanților de oameni” și favorizând canalele legale. Ea a reușit să facă acest lucru cu binecuvântarea Bruxelles-ului. Ursula von der Leyen a legitimat constant inițiativele lui Meloni prin semnarea acordurilor cu Tunisia și Egiptul sau însoțind-o la Lampedusa, Italia, în timpul unui aflux deosebit de mare de migranți în septembrie 2023. Urmează o susținere a lui Meloni în contrapartida la președinția Comisie Europene a Ursulei? Nu cred. Cred că Meloni are un joc mult mai subtil și își pregătește o relație cu posibilul viitor președinte american, Donald Trump. Se joacă în perspectiva alegerilor din SUA.
Criza rachetelor din Cuba anilor 60 s-a mutat în Europa anului 2024(!?)
Sistemul internațional se află în perioada cea mai dificilă similară anilor care au dus la criza rachetelor din Cuba, pe măsură ce ordinea mondială liberală se erodează treptat făcând loc unei ordini iliberale. Relațiile dintre SUA și China sunt pe calea unei eventuale confruntări, în timp ce echilibrul de putere din Asia se schimbă împotriva Statelor Unite. Trei țări China, Rusia și Coreea de Nord încercă redesenarea hărții geopolitice din Asia. Lor li se adaugă India și Vietnamul deși ambele au relații cu SUA.
În același timp un dictator rus încearcă să răstoarne sistemul de securitate european care a adus pace și prosperitate pe continent timp de multe decenii. Războiul din Gaza demonstrează eșecul administrațiilor americane succesive de a face față în mod eficient ambițiilor hegemonice ale Iranului. Diplomația încă nu atenuează pericolul persistent în niciunul dintre aceste cazuri. Beijingul și Washingtonul au un an 2024 greu. Chinezii vor liniște pentru aș rezolva provocările economice iar americani se concentrează asupra alegerilor. Ce va urma în 2025 este cu totul altă poveste. Niciuna dintre părți nu pare pregătită să se aplece asupra problemei care este cel mai probabil să declanșeze un război între cele două state: Taiwanul. China duce un război hibrid cu Taiwanul pe lângă faptul că continuă revizuirea forțelor sale militare.
Administrația Biden, stimulată de ambele părți din Congres (republicani și democrați), lucrează intens pentru a susține fiecare element al relațiilor bilaterale SUA-Taiwan – militare, economice, diplomatice – în ciuda protestelor fervente ale Beijingului. Așadar, politica „O singură China”, care a menținut pacea peste Strâmtoarea Taiwan timp de o jumătate de secol, bazată pe reținere reciprocă, a ajuns în contradicție cu acțiunile de fond întreprinse de cele două guverne. Statele Unite și China se îndreaptă către o confruntare în următorii cinci ani. Va mai rezolva diplomația ceva din contradicțiile de pe teren?
Se pare că nu. Amenințarea nucleară în creștere din partea Rusiei, accentuată de invazia sa pe scară largă a Ucrainei, pune în atenție comportamentul imprevizibil și retorica alarmantă a președintelui Vladimir Putin asupra armelor nucleare. Putin a dislocat arme nucleare tactice în Belarus. NATO la rândul ei se pregătește pentru un răspuns adecvat împotriva unei Rusii nucleare.
În cadrul unei reuniuni a Grupului de planificare nucleară de săptămâna trecută, miniștrii apărării au discutat și despre adaptarea în curs a capacităților nucleare ale NATO. „Suntem o Alianță nucleară - angajați să fim responsabili și transparenți. Dar clar în hotărârea noastră de a păstra pacea, de a preveni constrângerea și de a descuraja agresiunea”, a spus Stoltenberg. Probabil vor dispune redistribuirea mijloacelor nucleare tactice spre estul Europei pentru a asigura descurajarea nucleară. Vom vedea. De exemplu, dacă Rusia ar ataca Statele Unite cu rachete balistice intercontinentale (ICBM) care transportă focoase nucleare, armata americană ar putea răspunde cu o lovitură nucleară de pe submarinele sale, care patrulează în jurul lumii fără oprire 24 din 24 ore, 7 din 7 zile.
În timpul Războiului Rece, când tensiunile cu Uniunea Sovietică erau vertiginoase, forțele aeriene americane aveau bombardiere strategice înarmate cu arme nucleare zburând 24 de ore din 24, 7 din 7 zile, gata să riposteze în cazul unui atac surpriză sovietic. Am avut momente de groază în acea perioadă. Pe 26 septembrie 1983, planeta s-a apropiat de un holocaust nuclear terifiant. Sistemul de avertizare timpurie al atacului cu rachete al Uniunii Sovietice afișa, cu litere mari roșii, cuvântul „LANSARE”; un ecran de computer i-a declarat ofițerului de serviciu, locotenent-colonelul sovietic Stanislav Petrov, că putea spune cu „înaltă fidelitate” că o rachetă balistică intercontinentală americană (ICBM) a fost lansată și se îndrepta către Uniunea Sovietică.
Mai întâi, a fost doar o rachetă, dar apoi alta și alta, până când sistemul a raportat că au fost lansate în total cinci ICBM Minuteman. Administrația Reagan a avut o poziție mult mai dură față de sovietici decât administrațiile Carter, Ford sau Nixon înaintea ei. Cu luni mai devreme, președintele Reagan anunțase Inițiativa de Apărare Strategică (numită „Războiul Stelelor”, un plan de doborâre a rachetelor balistice sovietice înainte ca acestea să ajungă în SUA), iar administrația sa era în proces de desfășurare a rachetelor nucleare Pershing II în Germania de Vest și în Marea Britanie, rachete care erau capabile să lovească Uniunea Sovietică.
Au existat motive pentru care Petrov să creadă că apogeul lui Reagan a escaladat la un schimb nuclear real. Dar Petrov nu a raportat posibila lovitură. El și alți colegi din personalul său au ajuns la concluzia că ceea ce vedeau a fost o alarmă falsă. Și a fost; sistemul a confundat reflexia soarelui de pe nori cu o rachetă. Petrov a prevenit un război nuclear între sovietici, care aveau în 198335.804 focoase nucleare și SUA, care aveau 23.305.
Dacă funcționează corect, o triadă nucleară este imbatabilă și informează cealaltă parte că o primă lovitură surpriză nu va rămâne nepedepsită. Kremlinul a amenințat în mod repetat Ucraina și Occidentul cu război nuclear de când Rusia a invadat pe 24 februarie 2022. Acestea sunt amenințări credibile. Comunitatea de informații din SUA a pregătit chiar evaluări pentru un posibil atac nuclear tactic rusesc undeva în Ucraina. Ce avem acum este similar cu Criza cubaneză a rachetelor.
Reamplasări de rachete tactice/bombe nucleare pe teritoriul Europei de la Atlantic la Urali. Pe 21 mai 2024 forțele ruse au început prima etapă a exercițiilor ordonate de președintele Vladimir Putin pentru a simula pregătirea pentru lansarea armelor nucleare tactice. Moscova a legat exercițiile de ceea ce numește „declarații militante” ale oficialilor occidentali, inclusiv ale președintelui francez Emmanuel Macron, despre care a spus că a creat amenințări la securitate pentru Rusia. Exercițiile sunt concepute ca un semnal de avertizare de către Putin pentru a descuraja Occidentul să pătrundă mai adânc în războiul din Ucraina. Țările occidentale au furnizat arme și informații către Kiev, dar s-au abținut de a trimite trupe.
Exercițiul rușilor a implicat rachete Iskander și Kinzhal. De asemenea exercițiile au implicat forțele de rachete din Districtul Militar de Sud al Rusiei, care se află în apropierea Ucrainei și includ părți din Ucraina pe care Rusia le controlează acum. Belarus, unde Rusia a declarat anul trecut că desfășoară arme nucleare tactice, a fost, de asemenea, implicat.
Armele nucleare tactice sau nestrategice sunt mai puțin puternice decât armele strategice concepute pentru a distruge orașe întregi inamice, dar au totuși un potențial distructiv vast. Submarinele nucleare ale flotei nordice ruse au tras, pe 19 iulie, cu rachete de croazieră asupra unei ținte maritime din Marea Barents. Comunicatul oficial sună astfel: ”Submarinul nuclear Severodvinsk din proiectul 885 și Oryol din proiectul 949A au efectuat trageri cu rachete reale asupra unei ținte maritime din Marea Barents. Tragerea cu rachete a fost efectuată în conformitate cu planul de antrenament de luptă al flotei nordice pentru perioada de antrenament de iarnă.
Ținta a imitat un grup de nave de debarcare ostile. Submarinele au tras cu rachete Kalibr și Granit la o distanță de aproape 170 de kilometri. Zona de exerciții a fost închisă pentru navigația civilă și zboruri aeriene de către navele de război ale flotilei Kola, se arată în comunicat”.
Ce însemnă triada nucleară rusă?
Triada nucleară însemnă rachete balistice, submarine nucleare strategice și avioane strategice de bombardament. Forțele strategice de rachete ale Moscovei, o ramură separată a armatei ruse, este responsabilă de întreținerea și operarea armelor nucleare lansate de la sol. Estimările occidentale sugerează că Rusia are peste 300 de ICBM-uri care pot fi echipate cu aproximativ 1.200 de focoase nucleare.
Când vine vorba de componenta maritimă a triadei nucleare rusești, Marina Rusă are 11 submarine cu rachete balistice (submarine din clasa Delta, Kilo și Borei) care pot transporta fiecare aproximativ 16 rachete balistice echipate cu focoase nucleare. În cele din urmă, piciorul aerian al triadei nucleare rusești include bombardiere strategice cu rază lungă de acțiune Tu-160 Blackjack (rușii au după unele stimări în jur de 70 de bucăți dintre care 4 au fost livrate în 2023 (?) iar în serviciul operațional ar fi 17-dotat cu 10 rachete Kh-101) și Tu-95MS Bear (55 bucăți în total dotate cu până la opt rachete Kh-101) care pot transporta rachete de croazieră lansate din aer echipate cu focoase nucleare. Forțele Aerospațiale Ruse lucrează, de asemenea, la un nou bombardier, PAK DA, care se așteaptă să aibă un fel de capabilități ascunse.
Răspunsul Rusiei în ”curtea din spate” a Americii
America Latină este o regiune strategică pentru Statele Unite, dar și pentru Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece, în special în arenele economice și politice. Cu toate acestea, după dizolvarea Uniunii Sovietice, diplomația rusă față de regiune a scăzut semnificativ pe parcursul anilor 1990. Rusia și-a reluat eforturile de abordare a Americii Latine în 1997, când ministrul Afacerilor Externe Evgheni Primakov a vizitat mai multe țări din continent. Este de remarcat faptul că, în 1999, influența Rusiei în America Latină a fost reînviată datorită legăturilor sale cu Venezuela.
Prin urmare, odată cu ascensiunea lui Putin la putere în 2000, după demisia lui Elțîn, America Latină a început să ocupe un rol tot mai proeminent în prioritățile de politică externă ale Kremlinului. În ultimul deceniu, Rusia și-a crescut considerabil comerțul cu arme cu țările din America Latină, depășind SUA ca cel mai mare furnizor de arme din regiune. Pe lângă partenerii tradiționali – Venezuela și Cuba – principalii contractori ai Rusiei includ Brazilia, Nicaragua, Argentina și Peru care s-au alăturat listei de curând. Exportul de arme al Kremlinului în America Latină se bazează în principal pe sisteme de apărare antirachetă, elicoptere și transportoare blindate. Deși este probabil ca Rusia să continue să își consolideze prezența regională, este prea devreme pentru a stârni îngrijorări serioase față de securitatea teritoriilor europene, precum Insulele Falkland.
Expansiunea Rusiei este motivată în principal de motive economice, iar posibilitatea unui atac asupra Insulelor Falkland rămâne marginală. Conducerea Comandamentului de Sud al SUA (USSOUTHCOM) a identificat în mod corect campaniile diplomatice și cele de dezinformarea ale Rusiei în America Latină drept priorități strategice pentru Kremlin. Cu toate acestea, Rusia este angajată într-un set mult mai larg de obiective strategice în emisferă, pe o zonă mult mai largă decât se discută în general.
Proiectele sale includ: (1) o rețea de companii-paravan cu conducere interconectată, cu sediul în Santiago, Chile (rețeaua este condusă de înalți oficiali ai serviciilor secrete sovietice, care furnizează capabilități specializate de criptologie și supraveghere în întreaga regiune); (2) o serie de alianțe media care includ canale controlate de Iran și de alți aliați globali; (3) susținerea de către Nicaragua a intereselor Moscovei în America Latină, care includ o prezență semnificativă și permanentă a trupelor în Nicaragua, capabilități solide cibernetice, de inteligență și criptografice, acces la instituțiile financiare, și rotația diplomaților acreditați sub protecția regimului Ortega la cele mai înalte niveluri (aceste intervenții ating multiple puncte de interes strategic pentru Rusia prin proiectul GLONASS și alte activități, care pot face parte din implementarea înființării propriului proiect „Internet suveran” al Rusiei, semnat în lege de Putin în 16 noiembrie 2019); (4) o serie de investiții economice, de la energia hidroelectrică în mai multe țări la interesele de criptomonede din Uruguay și Venezuela până la vânzări strategice de petrol în Argentina, care remodelează rolul Americii Latine în supraviețuirea Rusiei sub sancțiuni economice;
(5) o rețea adânc înrădăcinată, cu profil redus de actori veterani de stat din America Latină a căror experiență în emisferă se întinde adesea pe câteva decenii (această rețea de oameni – care s-au antrenat în fosta Uniune Sovietică și vorbesc rusă – oferă Moscovei acces atât la canale diplomatice formale, cât și la rețele aliate mai puțin formale din multe țări); (6) participarea Rusiei la organizațiile multilaterale din America Latină care nu includ Statele Unite și Canada, ca o modalitate de a frustra eforturile conduse de SUA de a lupta împotriva corupției, de a construi instituții democratice și de a lucra pentru implementarea statului de drept (printre acestea se numără Comunitatea Statelor Latino-Americane și Caraibe (CELAC), Alianța Bolivariană etc.).
Câteva concluzii
Cu armata sa câștigând teren, Vladimir Putin nu va renunța probabil la teritoriul pe care Rusia îl ocupă în prezent în estul Ucrainei și cu siguranță nu la Crimeea. Orice succes militar ucrainean în Crimeea ar contribui la creșterea dorinței lui Putin de a folosi arme nucleare tactice și de a asigura cea mai prețuită moștenire imperială a poporului rus - întoarcerea Crimeei în Patria Mamă.
Ca și în cazul Taiwanului, nu există nicio opțiune diplomatică realistă pe masă care să pună capăt invaziei brutale a Ucrainei de către Putin și să aducă Rusia într-un sistem de securitate european. Astfel, în viitorul previzibil, Moscova va continua să lucreze cu China, cu Iranul și cu Coreea de Nord pentru a submina fundamentele ordinii mondiale, cu pericolul mereu prezent că actualul conflict din Ucraina, oricât de teribil este, să poată escalada în ceva mult mai rău. În ceea ce privește Orientul Mijlociu, mulți continuă să ceară o soluție cu „Două state” pentru problema palestiniană, atunci când perspectivele pentru acest rezultat nu au fost niciodată mai rele. Israelul, deloc surprinzător, are puține stimulente să negocieze cu cei care sunt hotărâți să-l distrugă – iar Hamas nu face niciun secret asupra intenției sale de a eradica statul evreu.
Prin urmare, problema palestiniană va continua să tulbure Orientul Mijlociu, în timp ce Iranul destabilizează regiunea și se apropie tot mai mult de obținerea unei arme nucleare. Într-un astfel de viitor, nu va exista nicio normalizare diplomatică Israel-Arabia Saudită, iar situația tragică a oamenilor din Gaza va rămâne în mare parte nesupravegheată. Mai mult, Ierusalimul s-ar putea confrunta în curând cu amenințarea crescândă a Hezbollah, ridicând din nou perspectiva unui război mai larg cu Iranul care ar putea atrage în el Statele Unite. Multe se întâmplă în Israel.
În timp ce Forțele de Apărare Israeliene (IDF) schimbă focuri transfrontaliere cu grupul militant islamist libanez Hezbollah, un editorial de la Jerusalem Post sugerează că cele două părți sunt de facto în război. Situația politică din Israel este tensionată. În urmă cu două weekend-uri, generali în retragere și membri cheie ai micului cabinet de război al primului ministru Benjamin Netanyahu, Benny Gantz și Gadi Eisenkot, au demisionat, acuzând o strategie de război ”proastă” din motive politice (Netanyahu se confruntă cu o acuzare de corupție de lungă durată dacă pierde puterea; el a negat faptele greșite în acest caz și a spus că înfrângerea Hamas este scopul său).
Premierul Netanyahu, la rândul său, a desființat luni cabinetul de război. Protestatarii cer noi alegeri, deoarece frustrarea față de guvernul lui Netanyahu a crescut din cauza eșecului său de a preveni masacrele Hamas din 7 octombrie sau de a aduce înapoi ostaticii rămași, a informat duminică The Times of Israel. Ce înseamnă toate acestea pentru direcția Israelului? Odată cu desființarea cabinetului de război, este puțin probabil ca politicile Israelului legate de război să se schimbe drastic. La Haaretz, editorialistul Anshel Pfeffer scrie că ”Netanyahu nu este pe aceeași pagină cu liderii militari activi și pensionați ai Israelului, deoarece aceștia au dat semne de sprijin pentru un acord de încetare a focului cu Hamas și pentru recrutarea tinerilor ultra-ortodocși în serviciul de luptă”.
Nu este nimic nou în legătură cu tensiunea dintre Netanyahu și generali. Întotdeauna a fost supărat de orice altă sursă de putere din Israel care a îndrăznit să fie independentă de el. În opinia mea suntem la un pas de deschiderea unui nou front de luptă în nordul Israelului deși la Ierusalim săptămâna aceasta, trimisul american Amos Hochstein a încercat să prevină escaladarea. Între timp Iranul, în campanie pentru alegerea unui nou președinte, a început să ruleze modele computerizate care ar putea sprijini cercetarea și dezvoltarea armelor nucleare susțin surse din informațiile militare.
Într-o lume marcată de războaie în Ucraina și Gaza, s-a încheiat epoca ”soft power”? Se pare că deși în urmă cu treizeci de ani, odată cu sfârșitul Uniunii Sovietice, creșterea integrării în Europa și „momentul unipolar” al Americii, perspectivele unui război interstatal păreau scăzute acum acestea s-au acutizat. Am trecut după 90 la puterea soft care era considerată ca fiind capacitatea de a-i afecta pe ceilalți prin atracție diplomatică, mai degrabă decât prin constrângere, ea fiind relevantă atât în timp de război, cât și în timp de pace.
Puterea romană s-a bazat parțial pe atracția culturii sale. Spre deosebire de intervențiile militare sovietice din Ungaria și Cehoslovacia, Statele Unite au sprijinit integrarea vest-europeană și au tolerat independența lui Charles De Gaulle. La sfârșitul Războiului Rece, Zidul Berlinului s-a prăbușit sub un atac de ciocane și buldozere mânuite de oameni din imperiul sovietic ale căror minți fuseseră afectate de puterea soft occidentală. Poate că Mao avea dreptate că puterea iese din țeava unei arme, dar puterea se extinde și din valori.
În 2007, președintele Hu Jintao a declarat celui de-al 17-lea Congres al Partidului Comunist Chinez că China trebuie să-și sporească puterea soft, iar guvernul chinez a cheltuit zeci de miliarde de dolari în acest scop, dar sondajele internaționale arată rezultate mixte. ”Soft power” este doar o parte a monedei puterii, dar rămâne relevantă pentru orice analiză realistă a politicii mondiale. Spre deosebire de activele hard-power, cum ar fi soldații, tancurile și avioanele, rezervele de soft-power ale unei națiuni sunt generate mai degrabă de societatea civilă decât de guverne. Ce face societatea civilă în Europa? Se bate pe poziții la Bruxelles! Militari? Se pregătesc de confruntare cu estul mobilizându-se pe flancul estic!.
Editorialul poate fi văzut AICI