În România, mai sunt 3.000 de vorbitori de esperanto, deşi comuniştii au urât-o. În China sunt 20 de milioane. Cărtărescu şi Eliade au fost traduşi. Memoriile lui Iliescu au şi ele o şansă.
Bonan tagon kaj bonan alvenon!”, ne întâmpină din uşa apartamentului său de pe Calea Moşilor, Marian Constantinescu, ultimul profesor de Esperanto din Bucureşti. Adică: „Bună ziua şi bine aţi venit!”. N-a mai predat de mai bine de un an, de când Clubul Feroviarul, unde avea până la 70 de cursanţi, s-a închis în urma disponibilizărilor.
Acum, la 81 de ani, domnului Constantinescu, fost profesor de ergonomie la ASE, i-au mai rămas doar amintirile despre gramatică şi istoria unei limbi născute să fie moarte.
Îi ţine isonul, la un pahar de vişinată, Marian Vochin, autorul „Istoriei Mişcării Esperantiste în România de la origini până în prezent”.
„Ku time ni parolas esperante!”
„În 1985 eram trei mii de vorbitori de esperanto în ţară. Acum, cred că suntem patru! În China sunt acum 20 de milioane”, exagerează uşor Marian Vochin. Electronist la bază, are 60 de ani şi 47 de expert în istoria limbii universale: „Esperanto”.
„Ku time ni parolas esperante!”, îl ajută profesorul Constantinescu pe mai tânărul său confrate. În traducere: „De obicei noi vorbim esperanto”.
„Ciesulino” are „pălărie” ca la â, pe c Esperanto e o limbă ca oricare altele. Are şi argoul ei. „«Ciesulino», cu «pălărie » ca la î din a, pe c, în seamnă curvă, adică «a tuturor». Rahat e mai simplu «excremento»”, explică doct profesorul Constantinescu.
În această limbă există 11 prefixe şi 48 de sufixe cu care, dintr-o rădăcină, se pot forma până la 25 de cuvinte. Asta, ţinând cont că fondul lexical al limbii e format 70% din limbi neolatine, 20% din cele anglo-saxone şi doar 10% din alte limbi, cum ar fi cele slave sau greaca.
1879, anul naşterii „limbii esperanto”
Acum 150 de ani, odată cu naşterea acestei limbi, vrute universale, nu s-a ţinut cont de limbile asiatice sau africane. Nu erau de circulaţie. Părintele „esperantoului” este un anume Ludovick Zamenhof, originar dintr-un orăşel din nord-estul Poloniei, unde locuiau atât conaţionali, cât şi ruşi, evrei şi nemţi.
Vizionarul Zamenhoff, stresat de problemele de comunicare dintre cele patru etnii, încă din liceu, finalizează proiectul „Internacia Lincwo”. În decembrie 1879 sărbătoreşte cu colegii săi noua „limbă universală”.
De aici, până la un fenomen care a ajuns pe agenda ONU, a trecut un secol. „Pentru italieni sunt necesare 1.000 de ore de studiu ca să înveţe această limbă. Francezilor le ia 1.500 de ore, iar anglosaxonilor 2.000. Nouă, românilor, ne sunt necesare doar o sută de ore”, spune răspicat maestrul esperantist Constantinescu.
Neagreată de comunişti
Esperanto a avut şi duşmani. Ceauşescu n-a interzis-o oficial, dar a îngrădit organizarea adepţilor în asociaţii. La fel s-a întâmplat în mai toate ţările comuniste. Se vorbea o „păsărească” pe care n-o înţelegeau securiştii. La noi, un adversar declarat al esperantoului a fost marele lingvist Alexandru Graur.
„Mie mi-a dat voie să ţin nişte cursuri Iorgu Iordan. Chiar Graur, care era decan la «Litere», auzind o traducere din «Venere şi Madone », a lui Eminescu, a fost încântat. Apoi, în ’48, după ce s-a rupt Tito de Stalin, am fost trimis în vacanţă forţată, ca brigadier la Bumbeşti-Livezeni. Aveam o corespondenţă cu nişte esperantişti sârbi. M-au dat afară de la «Litere» şi abia mi-am luat diploma de Bacalaureat ca să mă înscriu la altă facultate”, rememorează, trist, esperantistul octogenar.
Profesorul Constantinescu a început să predea oficial prin ’90, la un club al ecologiştilor. Următorii doi ani a ţinut un curs de 20 de minute pe săptămână la Radio România Tineret. Pentru ca până în 2008 să aibă ore la Clubul feroviarilor, de pe Calea Griviţei. Acum se mai face doar între pasionaţi.
„În Ungaria, de pildă, feroviarii au un spor de 5% la salariu dacă ştiu esperanto. E realitate!”, pledează bătrânul. Acum, esperanto se mai predă, facultativ, la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, la o şcoală din Ocnele Mari şi în câteva şcoli din Râmnicu-Vâlcea.
Esperantiştii trag nădejde la mai mult: „În Parlamentul European sunt câţiva vorbitori... din Estonia, Lituania, Cehia şi Polonia. Sperăm să fie adoptată ca limbă comună. E un proiet în acest sens”. „Levantul” lui Cărtărescu
Puţini ştiu că printre vorbitorii de esperanto s-au numărat multe personalităţi. Prima pe listă ar fi Carmen Sylva, pseudonimul literar al Reginei Elisabeta. Apoi ciberneticianul Ştefan Odobleja, Tudor Arghezi, Geo Bogza, Radu Tudoran şi chiar Ana Aslan. Printre autorii traduşi în esperanto se numără Mihai Eminescu, cu 30 de poezii, Vasile Alecsandri, Bolintineanu, Topârceanu, Mircea Eliade, cu „Maitreyi”, Sadoveanu, Gelu Naum şi chiar Mircea Cărtărescu cu al său „Levant”.
„Vekigu vi, rumano, el dormo sajna morton/El kiun la tiranoj barbare pusis vin!/Ci-Tage, au neniam, alpasu tian sorton,/ Ke ec la malamikoj respekte klinu sin!”, Imnul româniei tradus de AUREL BOTA, fostul stenograf-şef al Parlamentului României în perioada interbelică
PRO ŞI CONTRA
O limbă a păcii şi prieteniei între popoare
Această limbă ar fi soluţia democratică a unei limbi de comunicare internaţionale, susţin esperantiştii. Nu ar dezavantaja nicio naţiune. Ar fi o limbă a păcii şi prieteniei între popoare. Va tinde să pună o frână anglicizării totale şi la revalorizarea celorlalte limbi naţionale.
În Africa, 31 de ţări acceptă această limbă, în America de nord şi centrală - 17, trei sunt şi în Oceania, iar în Asia, nu mai puţin de 41. În Europa sunt 45 de ţări în care această limbă e vorbită. La noi e doar facultativă, pe alocuri.