Tabăra de la mănăstire a trecut extrem de repede și a reușit să îmi dărâme toate prejudecățile pe care mi le formasem la început! După nouă zile, nu îmi mai venea să plec acasă. Nu îmi mai lipsea nici serialul! Simțeam cum înăuntrul meu s-au petrecut schimbări majore și simțeam că nu voi mai fi niciodată persoana care am fost înainte de a cunoaște Oașa.

Pe parcursul taberei am făcut pentru prima dată cunoștință cu muzica psaltică și pot spune, fără niciun dubiu, că e cea mai frumoasă muzică religioasă pe care am auzit-o. Nici cel mai bun cor auzit vreodată de mine nu se ridica la înălțimea frumuseții cântării cu care începusem să iau contact și nici trăirea transmisă de această cântare nu o simțisem în niciun alt loc.

Cât despre călugării de la Oașa, nu pot spune decât că Teodora avusese foarte multă dreptate. Niciunde altundeva nu am mai văzut ochi atât de sinceri, fețe atât de senine ca ale călugărilor, ale celor care trăiesc într-o permanentă legătură cu Dumnezeu. Ei sunt un izvor viu de iubire, de bunătate, de fericire, lucruri pe care le împărtășesc cu toată lumea. Pentru că la ei aceste sentimente par a nu se termina vreodată, pentru că îl au tot timpul pe Dumnezeu cu ei, care este Însuși iubirea. Pentru că au chipul lui Hristos permanent întipărit în privirea lor și, astfel, ei privesc la tot ceea ce e în jurul lor prin chipul lui Hristos. Si, atunci, viața e atât de ușoară!

Adevărata apropiere de Dumnezeu

Am învățat și ce înseamnă ascultările și, pe lângă partea spirituală, m-am dezvoltat și pe latura practică a vieții. Dar mai multe detalii despre această dezvoltare, voi relata câteva paragrafe mai jos.

Începând cu acea tabără, am început să merg lunar la mănăstire. Nu aș mai putea percepe o viață fără Oașa, deoarece acolo am cunoscut adevărata apropiere de Dumnezeu. Pe toată perioada liceului (cât îmi mai rămăsese din ea) am mers la Oașa. Mi-am făcut o mulțime de prieteni din toate colțurile țării, prieteni cu care păstrez legătura și astăzi. După ce am terminat liceul, m-am înscris la Facultatea de Informatică din Cluj-Napoca. Astfel, vizitele mele la Oașa s-au rărit, dar am început să merg mai des la Găbud, la Schitul Sf. Ioan Evanghelistul, care este metocul Mănăstirii Oașa și care e mai aproape de Cluj.

Viața la țară

Odată cu mersul la Găbud, au avut loc schimbări importante în viața mea și în modul meu de raportare la anumite aspecte ale vieții. Trebuie să fiu sinceră... Niciodată nu am fost o prea mare adeptă a statului la țară și, până să descopăr Găbudul, nu cred să fi fost nici măcar mișcată sau sensibilizată de vreun lucru din această sferă a ruralului. De când fac umbră acestui pământ, am locuit la oraș. Bine, nu e chiar cel mai modern oraș, e mai degrabă un orășel. Avem blocuri, avem stadion de fotbal, pensiuni, liceu și alte lucruri specifice unui oraș, dar nu îmi sunt străine grădinile cu zarzavaturi sau animalele de casă, cum ar fi găinile, vacile, caii etc.

Eu, personal, nu am avut animale și în grădina pe care o aveam cândva (acum este, pur și simplu, spațiu verde) am lucrat de câteva ori când eram mică, dar nu pot să spun că am făcut-o cu foarte mare drag. Așadar, până atunci, toată experiența mea care putea fi legată de mediul rural se rezuma la culesul fasolei, plivit, greblat, udat straturi sau întors pământul cu hârlețul.

Dealuri, căsuțe și terenuri

La Găbud, cum am spus și mai sus, am ajuns pentru prima dată după ce am fost întâi la Oașa... Prima senzație trezită? O ușoară dezamăgire... Stâncile înalte, brazii falnici, aerul proaspăt și răcoros dispăruseră complet și întreaga natură era parcă lipsită de viață. Peste tot vedeai doar dealuri, căsuțe și terenuri ce păreau că se întind la nesfârșit. Probabil asta este una dintre diferențele majore dintre Oașa și Găbud. Dacă la Oașa ești în inima munților care creează senzația unei fortărețe impunătoare, menite să izoleze mănăstirea de haosul acestei lumi, la Găbud te afli în câmp deschis, în mijlocul civilizației. Am urcat, pe jos, până la metoc și, cu fiecare pas făcut, nori de praf se ridicau în urma mea. Aerul era foarte uscat și zăpușeala era de neîndurat. Aveam o oarecare stare de iritare ce potența, parcă, duritatea acestor condiții. Mă simt nevoită să remarc superficialitatea mea de atunci, o superficialitate ce îi aduce la un numitor comun pe majoritatea oamenilor de la oraș, care analizează lumea înconjurătoare prin prisma confortului.

 

Oamenii care nu obosesc niciodată

Așadar, iată-mă intrată în lumea rurală, cu o oarecare reticență față de tot ceea ce presupunea ea. Însă, ca de fiecare dată când au luat naștere în ființa mea astfel de atitudini nefondate, superficiale împotriva unor lucruri pozitive, Dumnezeu m-a adus în situația de a percepe toate acestea într-un mod diametral opus.

La Găbud am experimentat o mulțime de lucruri care m-au făcut să apreciez cu adevărat traiul de la sat. Nu mi-am închipuit niciodată cât de obositoare este viața unui țăran. Lucrul aici nu se termină niciodată. Oamenii lucrează de dimineața până seara și, cu toate acestea, par a nu obosi vreodată. Dar, ceea ce m-a impresionat în mod deosebit, este faptul că, deși munca lor fizică este extenuantă, ei găsesc întotdeauna timp pentru Dumnezeu, ceea ce, din păcate, la oraș nu prea întâlnești, cei de aici găsind mereu diferit scuze care să le justifice lipsa de la slujbe.

La fiecare sărbătoare și în fiecare duminică, țăranii își îmbracă costumele populare, ei adoptând astfel o atitudine plină de respect, plină de smerenie, îmbinând într-un mod atât de frumos dragostea de Dumnezeu cu dragostea de țară. Ei vin la biserică împreună cu întreaga familie: bătrâni, copii, toți cu fețe senine și cu suflet curat. Pentru o familie de la țară, viața duhovnicească are o mare însemnătate, în timp ce la oraș, într-o lume profund pătrunsă de massmedia, aceasta pălește tot mai mult.

Culesul porumbului

Am învățat să apreciez munca făcută de oamenii de la țară, cu atât mai mult cu cât m-am implicat personal în aceste activități, aici, la Găbud. Am învățat, spre exemplu, să culeg porumbul... Chiar și pentru acest fapt este nevoie de o întreagă procedură. Pe mine, cel puțin, chiar m-a surprins modul în care este organizat totul. Sincer, dacă aș fi fost lăsată singură, cu toată experiența mea în ceea ce înseamnă lucrul la câmp, aș fi strâns porumbul într-un coș și aș fi făcut o sută de drumuri ca să îl golesc. Așadar, să legi ceva colorat de un știulete, odată la vreo 10 metri, și să arunci tot porumbul cules din zonă la baza acelui știulete, mi s-a părut un lucru foarte inteligent.

O cană cu lapte de capră

 Culesul strugurilor și transformarea lor în must nu au lipsit de pe lista experiențelor acumulate de mine în cadrul rural. Am aflat aici și cât de bună și sănătoasă poate fi o cană cu lapte de capră, proaspăt muls. Și strecurarea lui, folosind o bucată de tifon, mi s-a părut o treabă interesantă.

Bine, dar toate acestea sunt aspecte practice ale vieții, se pot gândi unii... Și la Găbud mă aflam, totuși, într-un cadru de mănăstire.. Oare doar cu acestea am rămas după mersul acolo? Nicidecum! Deși, fără îndoială, și acestea sunt extrem de utile, pentru că, la un moment dat, o să pun în aplicare, cu siguranță, tot ce am învățat aici. Cu o parte din ele deja am început. Lucrurile cele mai importante, însă, le-am păstrat pentru final. La Găbud am reușit să sparg un zid destul de gros ce se afla între mine și tot ceea ce ține de partea tradițională, de muzica tradițională. Și, cel mai important, aici am avut parte de o evoluție pe plan spiritual. Aici, miam găsit duhovnicul și mi-am sedimentat credința în Dumnezeu. Ce poate fi mai important de atât?

Dar să vă povestesc prima dată despre acest zid... Totul a început cu o nuntă tradițională...