Regia protocolului de stat este de aproape 20 de ani puşculiţa-porcuşor a potentaţilor zilei.
Cu bunurile preluate în administrare de la statul comunist - case, terenuri, hoteluri, pensiuni, ferme - s-au răsplătit finanţatorii din campania electorală, s-au îmbogăţit clienţii politici, se împroprietăresc foşti preşedinţi, miniştri şi parlamentari. Patrimoniul regiei este necunoscut opiniei publice: inventarul proprietăţilor a rămas unul dintre cele mai bine păzite secrete, la fel de abitir ca răspunsul la întrebarea „cine a tras în noi“, impenetrabil inclusiv în faţa Legii informaţiilor publice.
Decizia Camerei Deputaţilor de a vinde casele RAAPPS închiriate demnitarilor, soţiilor şi prietenilor acestora prin negociere directă, şi nu prin licitaţie, aşa cum se obişnuieşte în capitalism, candidează la titlul de cel mai mare tun din postcomunism. Din această afacere de un miliard de euro - aceasta este valoarea de piaţă a imobilelor estimată de deputatului Cozmin Guşă, comparabilă cu a Petrom - pierde statul, dar câştigă slujbaşii săi. Aceştia au privilegiul să-şi stabilească singuri preţul de cumpărare - e de presupus că, în faţa unui actual sau fost premier, evaluatorul RAAPPS va înghiţi câteva zerouri în sec - şi în rate fără dobândă, dacă banii le sunt cumva blocaţi în alte „proiecte“. Sumele nu le vom afla niciodată: tranzacţia dintre o regie autonomă şi o persoană fizică sau juridică privată este inaccesibilă curiozităţii legitime a cetăţenilor.
Şerban Nicolae, senator PSD şi locatar într-un apartament de protocol, afirma că „negocierea directă este un drept moral“ al celor care locuiesc în aceste case. Adică al şefului său Mircea Geoană, al fostului secretar general al guvernului Şerban Mihăilescu (zis şi Miki Şpagă), al fostului ministru al agriculturii Ilie Sârbu, ba chiar al primului şef de guvern postcomunist Petre Roman etc.
Cum au dobândit aceşti politicieni „dreptul moral“ de a-şi cumpăra case la preţuri stabilite de ei înşişi, când mulţi dintre ei nu aveau nici dreptul legal de a le locui? Nu sunt veterani de război, n-au luptat la Revoluţie, n-au făcut nimic excepţional pentru ţară. Dacă ar fi fost de bună-credinţă, Mircea Geoană, de exemplu, care personal sau prin fundaţiile soţiei beneficiază de trei case din patrimoniul de stat, ar fi închiriat sau cumpărat deja un imobil de pe piaţa liberă. PSD nu a procedat însă altfel decât a făcut-o imediat după 1990. Ca orice partid succesor al PCR a avut grijă, încă o dată, ca averea poporului strânsă de comunişti cu forţa să revină nomenklaturii postcomuniste.
Votul de ieri, lipsit de bun-simţ, este încă o dovadă că politicienii români se comportă ca o clasă conducătoare: îşi dau case în regim special, îşi stabilesc venituri şi pensii supradimensionate, îşi uşurează condiţiile de cercetare penală. Excepţia Traian Băsescu, care a cerut parlamentului să legifereze vânzarea tuturor imobilelor RAAPPS prin licitaţie, ispăşeşte doar păcatul „Mihăileanu“. La fel şi partidul său.