Mircea Marian: "Muscă a făcut o mişcare inteligentă şi a decis să nu candideze, deocamdată. Discursul ei ne arată că are planuri pe termen lung".
Aplauze şi ovaţii pentru Mona Muscă! Luni întregi a ţinut în tensiune întreaga scenă politică. Va candida sau nu? E bine sau e rău? Sunt turnătorii din tabăra lui Băsescu mai curaţi decât cei din PNL, PSD sau PC? Muscă a menţinut suspansul până ieri, când a făcut un gest spectaculos şi a anunţat că nu intenţionează să redevină membră a parlamentului. Interesantă este motivaţia fostei deputate PNL: pentru că şi-a pierdut încrederea în parlament. Nu pentru că ar regreta colaborarea ei cu Securitatea. Nu pentru că ar crede că ar fi necesar ca aceia care au făcut pactul cu diavolul să se retragă din viaţa politică sau, cel puţin, să treacă printr-o (lungă) perioadă de penitenţă. Nu pentru că ar dori să-şi ceară scuze că a ascuns, timp de 17 ani, faptul că a semnat un angajament cu fosta poliţie politică. Niciun regret de acest gen nu pare că o mai încearcă pe Mona Muscă. Dimpotrivă, ea susţine că „focalizarea atenţiei presei“ pe cazul ei ar fi „excesivă“ şi se transformă „în diversiune“.
În fapt, impresia mea este că fosta deputată nu încearcă decât să pregătească o manevră pe termen lung, care are ca scop final revenirea în politică. Timp de peste o lună a testat reacţia opiniei publice şi a observat că o mare parte a presei şi chiar şi unii colegi de partid o contestă. Şi-a dat seama că nu trebuie să forţeze nota, fiindcă ar pierde, aşa că a făcut un (inteligent) pas înapoi. În fond, are 59 de ani şi poate să mai aştepte până la proximele alegeri.
Muscă îşi construieşte de pe acum o platformă, făcând apel la una dintre cele mai primitive teme din politica românească: „deocamdată“ parlamentul nu mai merită încrederea oamenilor. Ea nu mai crede decât „în puterea celor fără de putere“. O afirmaţie fără niciun sens, dar aşa-i că sună extraordinar? Fosta deputată ştie să facă planuri peste ani, spre deosebire de alţi colaboratori notorii ai Securităţii, precum Voiculescu sau Ghişe, care ignoră oprobriul public şi sunt disperaţi să-şi păstreze (acum!) influenţa în politică.
Trebuie să mai recunosc un lucru: Muscă a fost unul dintre foarte puţinii politicieni care ştiau să comunice cu cei mulţi şi amărâţi. Avea o capacitate deosebită de a-i asculta. Părea că îi înţelege şi va face tot ce poate pentru a-i ajuta. Pentru a realiza cât de greu este să le arăţi celor loviţi de soartă că suferi alături de ei încercaţi să vizualizaţi şi să comparaţi scenele în care Muscă se ducea în mijlocul mulţimii şi prezenţa Elenei Udrea în satele afectate de inundaţii.
Problema este: şi nu se găseşte în rândul celor 22 de milioane de români nimeni care să o înlocuiască pe Muscă? Sunt foştii colaboratori şi agenţi ai Securităţii de neînlocuit? Doar ei pot da legi bune şi pot avea grijă de pensionarii amărâţi? Eu cred că nu. Am monitorizat două campanii electorale în care Mona Muscă a fost direct implicată - cea din ’96, cu Emil Constantinescu, şi cea din 2004, cu Băsescu - şi i-am admirat prestaţia. Cu siguranţă a contribuit mult la victoria celor doi. Dar Muscă a colaborat cu Securitatea - iar aceasta era, în integralitatea ei, „poliţie politică“ - şi nu cred că ar trebui să încerce tot felul de tertipuri pentru a reveni - acum sau mai târziu - în viaţa publică.
Recomandările noastre
