Horia Ghibuţiu: „Caragiale dă cea mai bună interpretare sociologică dorinţei unor români de a avea un lider autoritar sau o dictatură militară“.
Dictatura e un sport care nu şi-a pierdut suporterii români. Aceasta e una dintre concluziile care s-ar putea trage din Studiul valorilor românilor, bazat pe un chestionar adresat conaţionalilor din străinătate, dar ale căror opinii - ne asigură autorii sondajului - nu diferă de cele ale cetăţenilor care au decis să traverseze criza pe meleagurile natale. La întrebarea „Cât de bine credeţi că ar fi pentru ţară să aibă un conducător puternic, care nu îşi bate capul cu parlamentul şi cu alegerile?“, 66% dintre subiecţi au răspuns pozitiv - acelaşi procent ca în 2005 şi în creştere faţă de valul din 1999 (57%). Cu riscul de a insista asupra cifrelor seci, se impune precizarea că „foarte bine“ au răspuns 34%, iar „bine“ - 39%, aşadar un total de 73% (vă rog să observaţi că, pentru fiecare întrebare în parte, procentele au fost calculate din totalul celor care au exprimat o opinie în acest sens).
La fel de preocupante sunt datele de la întrebarea „Cât de bine credeţi că ar fi pentru România să aibă la conducere un regim militar?“ - 7% au răspuns „foarte bine“, iar 19% - „bine“.
Important de remarcat, sondajul a fost făcut cu mult înainte ca preşedintele Traian Băsescu să ne prezinte „decalogul“ său constituţional, din care reieşea opţiunea Domniei Sale pentru o republică semiprezidenţială. O iniţiativă pe care n-am repudiat-o public fiindcă nu sunt specialist în drept constituţional, ci doar un cetăţean care a trăit sub Ceauşescu şi e tentat să sufle-n iaurt când aude de posibilitatea concentrării puterii. Ei bine, m-am înşelat! Dacă atât de mulţi concetăţeni visează la un conducător pe care să nu-l doară nici în rever de legislativ şi de dreptul poporului de a se exprima liber, prin vot, să nu mai facem nicio republică semiprezidenţială! Să facem direct una prezidenţială şi să căutăm sceptrul lui Nicolae Ceauşescu, monarhul unei semirepublici prezidenţiale al cărei faliment îl plătim scump şi acum, la douăzeci de ani după abolirea ei.
Înţeleg şi respect dreptul concetăţenilor de a fi dezgustaţi de politicieni, ba sunt dispus să tolerez chiar şi nostalgia multora faţă de „tătuca“ din fruntea statului, care veghea neîncetat la „binele“ naţiei. Cred însă, cu tărie, că drumul democraţiei în România e ireversibil şi că, fără să fie ideală, ea reprezintă unica formă de organizare socială acceptabilă într-o ţară care a părăsit definitiv lumea a treia.
În ceea ce priveşte faptul că aproximativ 20% dintre concetăţeni s-ar culca liniştiţi cu ideea unei dictaturi militare, ar fi de menţionat doar că migranţii români care spun asta ar trebui să studieze la faţa locului democraţia sub junta din Myanmar.
Dar să nu ne panicăm. În acelaşi sondaj, 73% dintre cei chestionaţi doresc ca România să aibă un sistem politic democratic, prin urmare, sportul naţional „Se caută un dictator“ n-are şanse să-şi desfăşoare campionatul prea curând la noi. Iar Caragiale dă cea mai bună interpretare sociologică dorinţei unor români de a avea un lider autoritar sau o dictatură militară. După cum zice în „Situaţiunea“ de la 1901: „Ştii ce-ar trebui la noi?“ zice Nae. „Ce?“ „O tiranie ca în Rusia... Nu mai merge, mă-nţelegi, constituţia, care aceea ce vezi că se petrece, nu poţi pentru ca...“.
Recomandările noastre
