Cândva, demult, orice se întâmpla în jurul nostru devenea o ştire, iar exclusivitatea rămânea exclusivă. Pe atunci, noi dictam agenda publică, şi nu agenda publică ne dicta nouă. Era pe când chioşcurile de ziare vindeau chiar ziare şi nu se transformaseră în librării ori standuri de DVD-uri, iar cititorii nu erau comentatori.
Cădeau miniştri şi Caritasuri după articole realizate numai cu ajutorul pixului şi al unui pachet de ţigări, în duminici lucrătoare pe care le împrumutam ziarului fără să le mai cerem vreodată înapoi. Aveam scrumiere şi ascuţitori pe birou, iar la documentare găseai oameni, şi nu motoare de căutare. Primeam scrisori pline de respect şi nu insulte anonime, iar oamenii sunau la noi, nu la Protecţia Consumatorilor. Textele noastre deveneau publicabile doar cu aportul inenarabil al celor mai respectabile doamne din umbră ale presei, corectoarele, dactilografele şi curierele. Paginile păstrau ierarhia imaginii, cuvintele mai aveau greutate, semnăturile - personalitate, iar profitul era garantat, căci nu auzisem de blocaje financiare. Şi orice editor se bucura să trăiască bine de pe urma faptului că tot ceea ce tipărea se transforma în bancnote cu tiraj de masă. Nu ne interesa cât câştigam, deşi nu câştigam rău, mulţumindu-ne cu orele suplimentare care erau din belşug, pentru toată lumea, şi toată lumea le bifa cu entuziasm.
Pe atunci, prieteni, eram chiar prieteni, dar între noi, nu cu necunoscuţi ori cu instituţii, ca în epoca Facebook. Şi, ne credeţi ori ba, eram fericiţi. Era pe vremea în care nu ştiam că vom deveni nostalgici, ca în poate cel mai bun text scris pentru "New York Times", tulburător de simplul "Change or Perish" al lui Roger Cohen: "Înainte de omogenizare, când era mister, înainte de agregare, când originalitatea avea valoare, înainte de digitalizare, când exista vinil, înainte de Made in China, când era Mao, înaintea terapiei antistres, când erau idile, aveam impresia că o ducem bine".
Şi iată-ne în primăvara anului 2011, cei care am lucrat la ziarul după apariţia căruia s-a schimbat totul în presa românească, "Evenimentul zilei", în prima şi cea mai romantică perioadă, reunindu-ne undeva în Bucureşti. Unii, revăzându-ne după aproape două decenii, interval în care părul ni s-a rărit, şi pe telefonul mobil, care ne-a înlocuit pagerele şi staţiile de emisie-recepţie voluminoase, au apărut imaginile celor mici. Ultimi mohicani care au rămas ori s-au întors şi mulţi, foarte mulţi, care nu mai sunt presă. Toţi, rememorând o eră apusă, în care neadevărurile strecurate în ziar păreau mai autentice decât nonştirile reale, dar lipsite de relevanţă, cu care ne inundă azi televiziunea şi internetul. Toţi, înrămând ce ţinea de odinioară şi contemplând amar cum am fost înlocuiţi de "social media".
Şi ce depăşiţi părem acum, când ştirile ne sunt ciripite de Twitter, site-urile le înghit pe nerăsuflate multiplicându-le la nesfârşit, televiziunile le mestecă îndelung cu ajutorul analiştilor pricepuţi la absolut orice până nu mai rămâne nimic din ele. Când să ne apucăm să le scriem, blogurile ni le-au şi scuipat, iar când am isprăvit frazele încăpăţânându-ne să păstrăm circumstanţialele de bază la locul lor, suntem crucificaţi pentru felul în care arătăm, pentru apartenenţa la un mijloc de informare în masă şi nu la altul, pentru presupusele noastre evadări din neutralitate şi mult prea rar pentru ceea ce scriem. Părem că am lucrat nu la "Bulina roşie", ci la "The London Gazette" din anul de graţie 1665, despre care "New Yorker" aminteşte că dădea ştiri vechi, străine şi de necrezut. Că ni s-a dus vremea, că ne merităm şi colbul aşternut peste cele cu care ne mândream, şi şuviţele cărunte. Că presa tipărită ar trebui să aibă periodicitatea cu care, acum două veacuri, Benjamin Franklin intenţiona să-şi tipărească scuzele o dată pe an, ca să nu-i plictisească pe cititori cu erate la fiecare greşeală.
Şi totuşi, noi, contemporanii lui Benjamin Franklin, mai credem în cuvântul tipărit, cât timp va mai fi valabil ce a scris marele american: "Ziariştilor li s-a sădit convingerea că, atunci când există opinii diferite, ambele părţi trebuie să beneficieze de avantajul de a fi ascultat de public. Iar când Adevărul şi Eroarea se înfruntă corect, primul are mereu câştig de cauză". De aceea, credem de cuviinţă să ne mai citiţi şi pe noi, cei vechi. Şi să nu-l blamaţi pe hâtrul de la întâlnirea "bulinarilor", care, constatând că azi oricine poate fi ziarist pe internet, a sintetizat astfel sentimentele celor care au trăit o scurtă perioadă fericită din viaţa profesională: dacă muream atunci, azi ne-am fi răsucit în mormânt.