Grigore Cartianu: "Multi romani s-au saturat de neoranduiala din tara lor. Pentru ei, <acasa> a inceput sa insemne Italia, Spania, Germania..."
Mai intai ne-am bucurat: mai prin Spania, mai prin Italia sau Germania, au si romanii nostri unde castiga un ban cinstit. Plus miliardele trimise in tara. Plus scaderea somajului. Plus atatea lucruri civilizate pe care le invata ei pe-acolo. Plus...
Apoi ne-am mai bucurat o data: de Paste, de Craciun si vara, la concediu, veneau cu miile, cu zecile de mii. Asteptau rabdatori la cozi kilometrice, cu pasaportul intr-o mana si cadourile in cealalta.
Ne-am integrat, si pasaportul a devenit o formalitate. Vizele au disparut, vama s-a simplificat, Romania parea o casa mai primitoare pentru copiii ei raspanditi in lume. Iar ei, copiii neglijati ai unei patrii care se comporta ca o mama vitrega, au adus multe sperante, bucurii vizibile si tristeti ascunse, dublate de un infinit dor de casa.
Le era gandul la sarmalutele si caltabosii de acasa, la mititei si ciorba de burta. Dar, mai ales, se topeau de dorul celor care, cu acelasi dor sfasietor, ii asteptau in pridvorul casei parintesti. De maicuta lor vesnic buna, de taicutul pe obrazul caruia vremurile au sapat santuri adanci - transee ale unui razboi pe timp de pace -, de bunicii coborati din cartea cu povesti frumoase. Ardeau de nerabdare sa-si revada rudele care-i asteptau mereu cu masa-ntinsa, vecinii sfatosi, tovarasii de nazdravanii din zavoiul copilariei si, mai incolo, unde coteste ulita, fata sau baiatul care i-a facut sa simta fiorii dragostei adolescentine...
Un an, doi, trei... ritualul a fost acelasi. Bucuria de a reveni acasa i-a facut sa nu bage de seama ca soselele sunt tot pline de gropi, asa cu le lasasera la plecare, ca pe campuri rodesc aceleasi culturi de sticle de plastic, ca ulita copilariei e acelasi colb pe timp uscat, aceeasi mocirla la primii stropi de ploaie. Dorul de casa era atat de puternic, incat parjolea toate aceste neajunsuri. Un an, doi, trei...
Oamenii acestia s-au dus „afara” pentru un an, doi, poate trei, sa castige ceva bani si, intorsi cu ei in tolba, sa-si faca un rost acasa. Unii au si trecut la fapte: cu banii stransi printre straini si-au cumparat terenuri ori si-au construit case in Romania. De ce? Pentru ca, simteau ei, aici e acasa.
Cu timpul insa, pribegii nostri au inceput sa oboseasca tot asteptand o schimbare in bine. Dar o schimbare accelerata, nu o carpeala. Tot mai multi dau semne ca nu mai au chef - ori nu mai au puterea - sa vada doar partea idilica a meleagurilor natale. Occidentul i-a invatat sa fie mai pragmatici, mai rationali, mai putin sentimentali. Acolo s-au obisnuit cu salarii bune, functionari binevoitori, strazi ca-n palma, toalete civilizate. Aici au regasit vechea, invincibila neoranduiala.
Dar, mai ales, s-a rupt firul care-i lega de colbul copilariei: unul cate unul, s-au dus ingerii dragi de pe ulita copilariei. De la an la an, a mai disparut un bunic, un parinte, un vecin, o matusa. Lipsesc de la apel chiar si prietenii copilariei: s-au raspandit si ei prin lume, in cautarea unui trai mai bun.
Avertismentul unui stranier, la iesirea spre Ungaria, a sunat zguduitor: „Pana acum am venit in fiecare vara. Dar nu stiu daca mai vin si anul viitor. Nu mai am la ce...”
Iata marea drama: radacinile de aici s-au rupt, iar cele de acolo au devenit tot mai puternice. Pentru ei, acum, acolo este acasa...