Celebrul sociolog francez Gustave le Bon, în cărţile sale "Psihologia mulţimilor" şi "Psihologie politică", formulează câteva teorii care i-ar putea lămuri pe actualii guvernanţi în legătură cu eficienţa electorală a majorării pensiilor şi salariilor bugetarilor.
Aplicate contextului socio-politic actual din România, concluziile lui le Bon indică faptul că, prin măsuri populiste, PDL nu ar obţine niciun beneficiu electoral în perspectiva viitoarelor alegeri.
Prima teorie: este o greşeală majoră să acorzi privilegii sub presiunea maselor ieşite în stradă, deoarece, în faţa slăbiciunii guvernanţilor, masele sunt încurajate să ceară din ce în ce mai mult. Altfel spus, un astfel de precedent periculos, odată creat, ar arunca guvernul într-o spirală a revendicărilor imposibil de satisfăcut, care, în final, i-ar aduce prejudicii şi mai mari de imagine. Majorările nu ar face decât să alimenteze frustrările populaţiei şi ar împinge largi categorii sociale să iasă în stradă, în mod justificat, pentru a-şi cere drepturile.
Nu m-ar mira, de exemplu, ca angajaţii companiilor de stat, care trebuie restructurate potrivit Acordului cu FMI, să protesteze în stradă pentru a bloca disponibilizările. Ar fi îndreptăţiţi să-i ia pe miniştri de guler pentru că sunt "pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă". Ce ar face Executivul în această situaţie? Cum i-ar mai putea concedia, odată ce a cedat în faţa altor categorii de bugetari? Să nu mai vorbim de faptul că angajaţii din companiile de stat ar ieşi în stradă într-un număr mult mai mare decât cel al protestatarilor din Piaţa Universităţii. Imaginaţi-vă că 10.000 de oameni blochează centrul Capitalei şi cer în cor demisia premierului Boc şi a preşedintelui Băsescu. Televiziunile antiguvernamentale şi mercenarii partidelor, care fac revoluţii virtuale pe reţelele sociale, ar amplifica protestele. Politicienii din opoziţie şi-ar relua discursurile lacrimogene, despre românii care mor de foame în casele lor friguroase şi întunecate. Cum ar mai putea domoli guvernul furia unui astfel de monstru marin (vorba lui Sebastian Lăzăroiu) ieşit la suprafaţă pentru că guvernul l-a zgândărit cu măsuri populiste? Într-o astfel de situaţie, în care autenticitatea protestelor nu ar mai putea fi pusă la îndoială de nimeni, singura soluţie politică ar fi alegerile înainte de termen.
A doua teorie: masele nu sunt niciodată recunoscătoare pentru drepturile pe care le obţin în stradă, prin ameninţarea guvernului. Nu înţeleg cum îşi poate imagina vreun democrat- liberal că pomenile electorale s-ar putea transforma în voturi pentru partid. Bugetarii şi pensionarii nu mai sunt demult votanţi ai PDL. Ei au părăsit puterea din momentul în care li s-au tăiat veniturile. Lângă PDL nu au mai rămas decât o parte din românii care lucrează în mediul privat şi care s-ar revolta, pe bună dreptate, în faţa discriminării pozitive a bugetarilor. Aceşti alegători au reuşit să-şi păstreze locurile de muncă pentru că guvernul a dus o politică economică prudentă, iar firmele la care lucrează nu au fost afectate de dezechilibrarea economiei. Din păcate pentru PDL, Gustave le Bon remarcă şi faptul că, în perioade frământate din punct de vedere social, comportamentele sus-menţionate se acutizează.
În momentul de faţă, Emil Boc este dominat de ceea ce sociologul francez numeşte "fantoma fricii". Este vorba de frica premierului că PDL se va prăbuşi, dacă nu dă de pământ cu puşculiţa electorală şi nu se apucă să împartă bani la popor. Le Bon spune că "fantoma fricii" modelează comportamentul majorităţii politicienilor. Premierul nu este deci o excepţie de la regulă. "Fantoma fricii a fost cunoscută de către marii oameni de stat. Ştiinţa de a se folosi de ea a făcut parte din geniul lor. Politicienii simpli li se supun, dar nu se folosesc de ele", scrie le Bon. Cu alte cuvinte, dacă Emil Boc cedează fricii, trebuie să-şi asume postura de politician de duzină. Am impresia că tocmai lucrul acesta vrea să-l evite.
Recomandările noastre
