Dacă Nicolae Ceauşescu nu ar fi fost împuşcat în decembrie ’89, ar fi avut şanse să câştige alegerile prezidenţiale din 2009 împotriva lui Traian Băsescu.
Dictatorul comunist rămâne, în viziunea celor mai mulţi români, liderul politic care a făcut cel mai mult bine acestei ţări. Este adevărat că un număr egal de oameni îl percep ca fiind „cel mai rău“ şi că o bună parte din cele 23 de procente admirative (în creştere cu 1% faţă de 1999) provin de la perdanţii tranziţiei. Dar valorile de astăzi ale societăţii, aşa cum sunt reflectate de barometrul de opinie realizat de Fundaţia Soros, nu se opun autoritarismului.
Românii ar prefera, probabil, o republică putiniană, cu multipartitism şi economie de piaţă, dar paternalistă şi controlată. Deşi sunt de acord cu existenţa mai multor partide şi a proprietăţii private, cred că statul rămâne responsabil pentru bunăstarea individuală, că păstrarea ordinii este mai importantă decât respectarea libertăţii (46%), că avem nevoie de un conducător puternic care să facă ordine (76%) şi că lucrurile ar merge mai bine în ţară dacă s-ar respecta ordinele autorităţilor (64%).
Nesatisfăcuţi de funcţionarea atât a democraţiei, cât şi a economiei de piaţă româneşti, privesc cu nostalgie spre perioada de dinainte de 1989 (48% spun că se trăia mai bine atunci). Iar45% cred încă în comunism (36% spun că a fost o idee bună, dar prost aplicată).
Autorii studiului interpretează etichetarea pozitivă a lui Nicolae Ceauşescu şi ca o formă de protest faţă de funcţionarea proastă a instituţiilor actuale. Neîncrederea în instituţii şi în politică (guvern, parlament, partide, justiţie, lideri) este profundă şi la cote alarmante.
Sociologii constată o ruptură între majoritatea cetăţenilor şi politică şi o creştere a dezinteresului faţă de politică (83%). Pe de altă parte, creşterea economică din ultimii şapte ani a accentuat polarizarea socială: în timp ce unii sunt din ce în ce mai bogaţi, aţlii sunt din ce în ce mai săraci şi marginalizaţi.
În aceste condiţii, mulţi se raportează la comunism ca la o vârstă de aur, a siguranţei sociale, a predictibilităţii politice şi a eficienţei instituţionale. Profund nemulţumit de sistemul politic, românul este totuşi un protestatar de apartament, se revoltă doar în faţa televizorului. Implicarea socială şi politică, încrederea în ceilalţi şi toleranţa faţă de diferenţă lipsesc din inventarul atitudinilor sale.
În schimb, se retrage din lume la vatră, adică în familie şi în credinţă. Biserica, preotul, rudele şi cel mult vecinii devin punctele de sprijin, singurele instituţii şi persoane în care se poate avea încredere.
În consecinţă, resping violent tot ceea ce percep că ar perturba acest univers familial securizat: homosexualii, adulterii, bolnavii de SIDA, pornografia. Peste 50% dintre români vor ca relaţiile între persoane de acelaşi sex şi pornografia să fie interzise prin lege, iar religia introdusă ca disciplină obligatorie în şcoli (64%).
Credincios, heterosexual, familist, asistat de autoritate, românul îşi aşteaptă păstorul care să-l conducă spre împlinirea marii sale aspiraţii: o casă cum trebuie. Păstorul nu poate fi decât o variantă soft a lui Nicolae Ceauşescu, fără Elena.