Dacă Teodor Baconschi are dreptate şi suntem, din prea multe puncte de vedere, excepţionali în sensul prost al cuvântului, acest lucru e posibil şi din cauza felului în care aplaudăm.
Identificarea rolului pe care îl au la noi bătăile repetate din palme în semn de admiraţie, mulţumire sau aprobare ne-ar ajuta să aflăm cum suntem şi, poate, cum ar trebui să fim.
Manifestările publice entuziaste din istoria recentă a României conduc la o concluzie tristă: nu ştim ce, unde şi cum să aplaudăm. Ca în numeroase alte situaţii, originea răului poate fi găsită în totalitarism, mai precis, în terenul nespus de fertil pe care l-au găsit la noi toate tarele unui regim ticălos. La început - ori că era dezvelire de statuie, ori că era inaugurată o cantină - aplaudam demascarea duşmanilor ideologici, a chiaburilor, a "fostuleştilor" şi, practic, a oricui nu avea origine, înfăţişare şi comportament "sănătoase". Aplauzele ajunseseră cutumă de şedinţă. Dobitocul gângav, ultimul orator ajuns să cuvânteze în faţa unei audienţe invariabil superioare, directorul avansat de dosarul de cadre, delatorul voluntar erau răsplătiţi cu ropote de colectivele oamenilor muncii. Palmele lovite ritmic însemnau, în egală măsură, adeziune, dar şi expresie a spaimei că nu eşti "pe linie" dacă eşti susţinător anemic în comparaţie cu agitatorul de lângă tine. În acei ani, aplauzele au devenit indicaţii editoriale în presa comunistă - puteai prinde semnificaţia adâncă a bălmăjelilor peltice comise de Nicolae Ceauşescu doar parcurgând parantezele care-i punctau discursul în ziare (aplauze prelungite, ovaţii, lumea se ridică în picioare). Ca să nu se spună că demonizăm tot ce ţine de epoca trecută, iată un moment pe care aplauzele românilor l-au transformat, fie şi involuntar, în bornă istorică: la Congresul al XII-lea al PCR, activiştii care au erupt rupându-şi palmele şi scandând "Ceauşescu reales!" n-au făcut decât să sublinieze gestul comunistului Constantin Pîrvulescu de a fi denunţat trucarea alegerilor.
Apoi, totul s-a prăbuşit. Sau cel puţin aşa am crezut, până la apariţia postdecembristă a contramanifestaţiilor la care participau "oamenii de bine". Vă mai amintiţi aplauzele isterice recoltate de mineri în centrul Bucureştiului? Ele recompensau atât snopirea în bătaie a unor semeni, cât şi tactica "şobolanilor roşii" de a-şi întări statul "timorat" cu miliţiile din Valea Jiului.
Mai nou, ne înroşim palmele în faţa "Vecinului" Nicolescu, a primarilor Anghel şi Solomon, a lui Dan Diaconescu şi a lui Gigi Becali, dorind să transmitem lumii că a fi încătuşat merită aprecierea noastră deosebită. Simpla acuzaţie din partea organelor în drept conferă, în ochii noştri, prestigiu. La fel de greşit e însă şi când aplaudăm orice priponire, condamnând înainte de judecată (dă-l încolo, că a făcut el ceva!).
Procedăm aşijderea cu tentativele de suicid. Dacă te arunci în cap în direct, poţi fi sigur că vei culege echivalentul aplauzelor în anumite studiouri de televiziune şi în presa care îl elogiază pe Adrian Păunescu pentru că era lingăul lui Ceauşescu şi îl ignoră pe Vasile Paraschiv pentru că nu era.
Mai nou - sfidând orice idee de reculegere, intimitate, sobrietate - aplaudăm mortul (nu înainte de a-l fotografia cu telefonul mobil). I-o spune Horia- Roman Patapievici lui Andrei Şerban într-un regal numit "Înapoi la argument". Regizorul observă că nu suntem singurii - şi chiar aşa e, am văzut o personalitate din Italia condusă la fel pe ultimul drum. Nu suntem unici nici măcar în cazul unor aplauze care răsună când aterizează avionul (de ce nu şi când ajungem la destinaţie cu un hârb interjudeţean, căci pe şoselele patriei e şi mai riscant?!). De pe forumuri internaţionale afli că, dacă nemţii şi englezii au mai renunţat la acest obicei gregar şi provincial, filipinezii şi ruşii îl savurează, în timp ce italienii sunt campioni mondiali.
Dar noi o facem altfel. Inconfundabil, inoportun şi oriunde. Să nu ne iluzionăm că doar ignoranţii aplaudă anapoda pe aceste meleaguri: credeţi că a avut vreun efect campania "Aplaudaţi doar dacă - şi cât - vă place!", lansată în urmă cu câţiva ani pentru publicul amator de spectacole? Nici pomeneală, continuăm să aplaudăm piese jalnice, actori slabi, regizori neinspiraţi. Iar când chiar ar fi de aplaudat, nu ştim s-o facem. În fiecare an, conducătorul australian al unei orchestre austriece ne învaţă la Bucureşti cum şi când să reacţionăm la "Marşul lui Radetzky", dar noi ne încăpăţânăm să aplaudăm toată piesa, crezând că astfel părem oameni de lume.
Poate că aţi văzut-o la televizor pe bunicuţa care a alungat nişte tâlhari, în Marea Britanie. Nu vreau să mă gândesc cine ar fi cules aplauzele dacă scena se petrecea la noi.