”Dragă Radu Varia, îți mulțumesc pentru această carte, admirabilă din toate punctele de vedere, care m-a convertit la Brâncuși.
Zic bine convertit, căci cele două-trei vizite pe care i le-am făcut m-au lăsat perplex. Nu vorbesc despre opera sa, ci despre personajul pe care nu-l cunoșteam decît prin cuvinte uzate și anecdote inutil originale. Ne-ai revelat, în sfîrșit, spiritul profund care era și nemăsuratul orgoliu care îl făcea să aparțină celor mari. Acum regret că nu l-am frecventat. Ideea că tot ce e valah este nesemnificativ și detinat eșecului m-a înșelat încă o dată. Singura mea scuză este că, mai mult sau mai puțin, fiecare dintre noi este afectat de o decepție înnăscută. Mulțumesc încă o dată pentru convertirea mea. La mulți ani! Cioran.” Astfel i-a răspuns ”scepticul de serviciu al unei lumi în declin” lui Radu Varia în decembrie 1986, după ce acesta îi trimisese cartea sa ”Brâncuși”, abia apărută. Dacă Cioran mărturisea că s-a convertit la Brâncuși, lăsîndu-se copleșit de ceea ce îl interesa cu adevărat la un om adică profunzimea spiritului și dimensiunea orgoliului, noi cei deja convertiți la Brâncuși găsim în cartea lui Radu Varia toate motive reconvertirii – căci adevărata iubire este o perpetuă reconvertire la obiectul ei.
Pe lîngă echilibrul perfect între informație relevantă, atent verificată, mereu coroborată, analiză estetică și speculația metafizică, cartea lui Radu Varia are și ceva inefabil. Lectura ei îți dă o anumită liniște, o pace interioară înaltă, îți deschide o perspectivă ”de deasupra” care te plasează, de fapt, în interiorul lumii lui Brâncuși. Descris de Peggy Guggenheim, o femeie ahtiată după artiști și după artă deopotrivă, ”jumătate țăran, jumătate zeu”, Brâncuși a purtat tot timpul în sine flacăra unei unicități puternice, viguroase. Teza lui Radu Varia, bine susținută cu probe, este că abia la 49 de ani Brâncuși a găsit confirmarea drumului pe care l-a dus instinctul său formidabil într-o poveste, într-o ”doctrină” clar formulată. Cartea despre viața yoghinului și poetului tibetan Jetsun Milarepa (1040 – 1123), intitulată ”Viața lui Milarepa” (Jetsum Kabhum), apărută la Paris în 1925 a devenit, pare-se, pentru Brâncuși o lectură neîntreruptă pînă la moartea sa, în 1957. Lansajul lui Brâncuși spre orizonturile spiritualității budiste este cert. Inclusiv povestea proiectului Templului Meditației de la Indore, pe care Brâncuși era decis să-l realizeze cu echipa cu care făcuse și ansamblul de la Tîrgu-Jiu (arhitectul Doicescu, inginerul Georgescu-Gorjan și pietrarul Alexandrescu), pe care Radu Varia o documentează și o explică foarte bine, confirmă această direcție spirituală. Budismul, pare-se, a oferit lui Brâncuși certitudinea multor concluzii la care, nu mă îndoiesc, ajunsese singur mai înainte.
În alt plan, Radu Varia susține că anul decisiv pentru Brâncuși a fost 1907. În ianuarie, a intrat în atelierul lui Rodin ca ucenic, unde nu a pătruns ușor. Locul era foarte solicitat și a fost nevoie de influenețele multor oameni importanți din exilul românesc de la Paris. Spre uimirea generală, Brîncuși a părăsit pe Rodin trei luni mai tîrziu. Sigur, despărțirea poartă în legendă vorba atribuită lui Brâncuși, ”la umbra marilor copaci nu crește nimic”, dar Radu Varia găsește un sens mai adînc în această despărțire. Tot în 1907, Brâncuși începe lucrul la trei capodopere care îi vor indica direcția: ”Rugăciunea” (o comandă pentru un ansamblu funerar privat), ”Cumințenia pămîntului” și ”Sărutul”. Plecarea lui Brâncuși din anturajul lui Rodin este, de fapt, o ruptură radicală cu un fel de a face artă. Radu Varia afirmă că ”plecînd de la Rodin, Brâncuși a rupt-o după doar trei luni cu 3000 de ani de artă europeană” și, mai departe, ”începînd cu 1907, viața lui Brâncuși a avut doar viitor”. Dacă Rodin este ultimul mare sculptor al unei tradiții impunătoare crescută din seva convingerii antice și umaniste că omul e măsura tuturor lucrurilor, Brâncuși e primul mare sculptor al unei noi viziuni, formulată astfel de Varia: ”singura măsură a oricărui lucru este întregul”. Capacitatea oricărui lucru de a exprima întregul este, de fapt, taina pe care mîna genială a lui Brîncuși a descoperit-o în materie. Pînă să-și găsească drumul, Brâncuși a fost omul rupturilor. Nu doar cea din 1907 va fi fost importantă pentru el, ci și toate cele anterioare – Brîncuși a avut o copilărie și o tinerețe în care a fugit deseori de acasă. Evadarea era în sîngele acestui mare om.
Aidoma sculpturilor lui Brâncuși, cartea pe care i-a dedicat-o Radu Varia este un exemplu perfect de echilibru – poate de aici vine acel sentiment de liniște pe care îl evocam mai sus. Echilibrul celor peste 300 de pagini strînse în format de album este asigurat nu doar de perfecta compunere a ideilor, ci și de prezența unor fotografii splendide a mai tuturor marilor lucrări brâncușiene. ”Brâncuși” de Radu Varia este o carte pe cît de greu de găsit astăzi (pe amazon.com prețul ei este aproape prohibitiv) pe atît de necesară (aud că se pregătește o nouă ediție – ultima fiind din 2003). O aștept și în românește, limba în care mi se pare că e mai necesară ca oricînd. Nu doar că ar fi o excelentă completare cu supravaloare a colecției de scrieri românești dedicate marelui sculptor de autori precum Barbu Brezianu, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Dan Grigorescu, V.G.Paleologul, ci pentru că ideea universalității lui Brâncuși trebuie mai apăsat spusă în românește.