În discursurile festive ale politicienilor UE nu lipseşte niciodată dorinţa înfiinţării unei armate europene. O mare iniţiativă în acest sens a eşuat lamentabil. Totuşi, proiectul pare să prindă contur etapă cu etapă.
Tratatele erau deja finalizate la doar câţiva ani de la încheierea ultimei conflagraţii mondiale. Detaliile de înfiinţare a armatei europene erau cuprinse în aceste acorduri. Era prevăzut de exemplu să se poarte o uniformă unică, iar structurile de comandă erau clar definite. Franţa, Germania, Italia, Olanda, Belgia şi Luxemburg urmau să pună la dispoziţie soldaţii necesari armatei europene. Un comisariat format din nouă reprezentanţi urma să trimită trupele pe front, controlat de o adunare europeană a deputaţilor din statele membre.
În timp ce unităţile militare urmau să fie compuse la eşalonul inferior din militari ai aceleiaşi naţiuni, la conducerea lor urmau să fie numiţi ofiţeri din mai multe state participante. Cel mai ambiţios proiect al istoriei postbelice europene, cunoscut sub denumirea "Planul Pleven" (după numele primului ministru francez René Pleven), a reuşit să treacă cu bine numeroase obtstacole, dar în vara anului 1954 a fost blocat de Parlamentul Franţei.
Cooperare structurată permanentă
După eşuarea Comunităţii Europene de Apărare în 1954, planurile de creare a armatei europene au dispărut în sertare pentru câteva decenii. Dar în prezent sunt din nou scoase la lumină. Dezinteresul administraţiei Donald Trump pentru Europa, ameninţarea rusească şi ieşirea Marii Britanii din UE, anunţată pentru martie anul viitor, au imprimat o dinamică nouă vechiului proiect.
Prima etapă: În noiembrie 2017 a fost semnat de către 25 de state membre ale UE acordul privind "Cooperarea structurată permanentă" în chestiuni militare (PESCO). Această cooperare aprofundată prevede proiecte comune de înarmare şi o mai strânsă cooperare între armatele naţionale. Potrivit voinţei minştrilor Apărării din UE, PESCO ar putea pregăti înfiinţarea unei armate europene. În paralel, şi la nivel naţional creşte disponibilitatea pentru cooperare.
Germania-Franţa
Pe post de posibil nucleu al unei armate europene a fost înfiinţată deja din 1989 brigada franco-germană. Brigada de infanterie care cuprinde aproximativ 6.000 de militari este până acum singura unitate binaţională de amploare la nivel mondial. Ea are patru cazărmi în Germania şi trei în Franţa. Batalionul de vânători 291 al armatei germane, parte a brigăzii, staţionat la Illkirch-Graffenstaden în Alsacia este singura unitate de luptă a Bundeswehr staţionată în permanenţă în afara Germaniei. Totuşi, militarii celor două ţări nu execută misiuni comune decât în batalionul de aprovizionare şi în structurile de comandă. Toate celelalte unităţi sunt separate din punct de vedere naţional.
O altă trăsătură comună: de la înfiinţarea brigăzii soldaţii germani şi francezi folosesc aceeaşi armă de asalt. Dar tot restul dotării diferă şi în ziua de azi. Brigada, în întregimea ei, nu a executat în aceşti 30 de ani de existenţă nicio misiune de luptă.
Germania-Olanda
La doar câţiva ani de la înfiinţarea brigăzii franco-germane, Germania şi Olanda au înfiinţat în 1995 corpul germano-olandez, căruia îi sunt subordonate în caz de necesitate câte o divizie germană şi olandeză însumând mai bine de 40.000 de militari. Din acest corp fac parte direct un batalion de transmisiuni şi unul de sprijin, care sunt ambele unităţi binaţionale.
Dacă la început doar comanda acestei mari unităţi era asigurată de ofiţeri din cele două ţări, acum şi eşalonul inferior este alcătuit din militari ai ambelor armate. Astfel, de exemplu batalionul de tancuri german 414 face parte din brigada mecanizată 43 a armatei olandeze. Totodată, din acelaşi batalion german face parte şi o companie olandeză compusă din 100 de militari, care sunt instruiţi să folosească blindatele germane.
Astfel, pentru prima dată sunt integrate trupe germane şi olandeze, de la nivel de companie până la cel de divizie, în spiritul iniţiativei europene din anii 1950.
Forţe speciale olandeze
Dar integrarea germano-olandeză nu este rezervată doar unităţilor de tancuri. Pe 1 ianuarie 2014, brigada olandeză 11 de desant aerian, formată din aproximativ 2.000 de militari, a fost integrată diviziei germane "Forţe rapide". Astfel, trupe speciale germane şi olandeze operează umăr la umăr.
Cooperare maritimă
Cooperarea dincolo de frontierele naţionale nu este un scop politic în sine. Europenii vor să economisească fonduri şi să-şi asigure acces la capacităţi militare de care armata proprie nu dispune. De exemplu, în cazul marinei, a fost convenită în 2016 integrarea infanteriei marine germane în ansamblu (800 de militari) în marina olandeză. Această convenţie s-ar putea materializa încă în acest an. Astfel, militarii germani ar avea dreptul să folosească şi ei nava olandeză de aprovizionare şi sprijin Karel Doorman, care se pretează pentru operaţiuni amfibii.
În cele din urmă, pe lângă convingerile politice, nevoile militare accelerează cooperarea militară europeană tot mai strânsă. Este valabil şi pentru ţări mai mici, cum ar fi Olanda, dar şi pentru puterile mari ale UE, Franţa şi Germania.
După rapida intervenţie a armatei franceze în Mali, în 2013, Marele Stat Major de la Paris a constatat cu stupoare că Franţa nu face faţă singură unei misiuni de o asemenea amploare pentru o durată mai lungă de timp. Astfel că s-a văzut nevoit să ceară ajutorul aliaţilor imediat după debutul "Operation Serval", atât în domeniul transportului cât şi al culegerii de informaţii.
La rândul ei, armata germană tocmai constată cât de dăunătoare au fost deceniile trecute de austeritate bugetară pentru capacitatea de luptă a unităţilor sale. Fiindcă toate submarinele germane se află în reparaţii, echipajele fac exclusiv instrucţie teoretică. Abia peste o jumătate de an, cel devreme, la dispoziţia lor se va afla iarăşi un prim submarin.
Andreas Noll