Un tânăr absolvent de Actorie, de etnie romă şi cu o mamă schizofrenică, a trecut peste discriminare şi sărăcie, iar acum este protagonistul celui mai recent film al lui Dan Piţa.
Dragoş Dumitru va fi, anul viitor, Ginel, un băiat de la casa de copii care lucrează în mină alături de prietenul său, Mateo, încercând să se îmbogăţească, să se îndrăgostească şi să descopere fericirea. Peste ceva timp, va fi Epstein, unul dintre recruţii din tabăra Biloxi, Mississippi, unde va afla ce înseamnă viaţa de cazarmă.
Apoi, se va întoarce cu un veac în urmă, pentru a da viaţă unui personaj al lui Caragiale, în limba romani. Când nu este miner, soldat sau orice altceva, Dragoş e un tânăr hotărât să nu lase să-i stea nimic în cale. Are 24 de ani, e de etnie romă şi are o mamă schizofrenică.
Pentru că mama sa bolnavă abia putea să-şi poarte singură de grijă, Dragoş a stat şi pe străzi , şi în centrele de plasament. Nu i- a permis însă vieţii să-l lege de mâini şi de picioare.
Viaţa cu lipsuri
A terminat Actoria şi e unul dintre protagoniştii celui mai recent film al lui Dan Piţa - "Ceva bun de la viaţă". Asta după ce, la 20 de ani, a plecat în căutarea tatălui pe care nu l-a văzut niciodată şi a făcut şi un film din asta - "Eu, viaţa mea şi unele lipsuri". Dragoş s-a jucat pe el la doar 20 de ani, din dorinţa de a trimite în lume "speranţa", singura "învăţătură" care vrea să le rămână spectatorilor când genericul se scurge pe ecran.
Şi, pentru că nu vrea ca viaţa grea pe care a dus-o să-i lase cicatrice, Dragoş e hotărât să scape de "unele lipsuri", căutând prin actorie "Ceva bun de la viaţă".
FILMUL AUTOBIOGRAFIC
Cu o cameră, pe urmele tatălui care l-a abandonat când era foarte mic
De aproape patru ani de când e în Bucureşti, Dragoş nu s-a depărtat prea mult de Academia de Teatru şi Film. Nici după ce a absolvit facultatea nu s-a stabilit cu chirie la o distanţă prea mare. Nici măcar când iese cu prietenii nu se îndepărtează de terasele stu denţiei lui.
În faţa unei cafele tari şi cu o ţigară în mână, la unul dintre localurile "bătute" în trei ani de facultate, Dragoş se simte ca şi cum ar fi stat într-un birou, negociind afaceri. Doar că "afacerea" asta înseamnă să-şi dea o bucată din viaţă. Aşa că nu se sfieşte să repete, până se asigură că reporterul din faţa lui înţelege perfect: "Nu vreau ceva comercial!".
Un documentar despre speranţă
În aer pluteşte ceva din apăsarea unui film de Pintilie. Batem palma. La fel poate că s-au scurs şi alte scene, în care colegul său, regizorul Ilija Piperkoski, a încercat să-l convingă să-l ia şi pe el cu o cameră de filmat, atunci când a pleacat să-şi găsească tatăl.
"Am dus o luptă strânsă cu el de la început, când a venit cu sugestia de a face un documentar. Eu i-am respins-o mult timp. Dar, după ce am devenit colegi de cameră, în cămin, ne-am apropiat, am început să ne cunoaştem. (...) Eu i-am pus de la început o condiţie: să nu fie ceva comercial. Îmi doream să facem ceva frumos, artistic. După ce mi-a expus ideile lui, mi-am dat seama că ar putea ieşi exact ce ne dorim noi. Şi până la urmă, eu sunt mulţumit de ce-a ieşit", povesteşte, încruntându-se la fiecare gură de cafea, ca şi cum cineva i-ar fi strecurat o picătură de pelin în ceaşcă.
Printr-o ridicare de pleoape, Dragoş se poate schimba lesne din bufonul regelui, gata de orice ghi duşie, în autoritatea care are puterea să taie capete doar când îşi lasă sceptrul să se clatine. Între cele două feţe, mai există una pe care o pot vedea doar cei care, din întâmplare, sunt de faţă atunci când telefonul îi ţârâie şi la capătul celălalt e Miriam. "Şi eu te iubesc..." Miriam e o frumuseţe blondă care merită din plin mii de "te iubesc", după cum mărturisesc ochii lui. "Ce o vedea la mine nu ştiu", încheie modest Dragoş.
"Aveam un an când a plecat"
S-a frământat multe nopţi înainte să plece cu prietenul său Ilija Piperkoski şi cu o cameră de filmat să-şi caute tatăl. "Îmi doream mult să-l văd. Eu aveam un an când a plecat şi simţeam nevoia să-l cunosc şi să ştiu că e bine. Să afle că-l iubeşte cineva, că are pe cineva alături şi că totul e în regulă. Şi voiam să ştie că şi eu sunt bine. Nu-mi doream să rămân la el, să mă integrez în familia lui sau să-i cer ceva. Nu mi-a trecut asta niciodată prin minte şi nici n-o să-mi treacă."
Dragoş nu şi-a întâlnit însă niciodată tatăl. Când a ajuns la poarta lui, acesta nu era acasă. A aflat de la un unchi tot ce voia să ştie: că are o soţie şi copii, adică pe cineva care să-i fie alături. S-a întors totuşi la Bucureşti cu inima u şoară, ca vindecat de o boală grea. La două luni după filmarea documentarului, tatăl său a murit.
"Am dus o luptă strânsă cu el de la început, când a venit cu sugestia de a face un documentar.", DRAGOŞ DUMITRU, actor
Se întoarce rar acasă, la Buzău
Înainte de a merge să-şi cunoască tatăl care l-a părăsit când avea un an, Dragoş a trecut pe acasă, pe la Buzău. Mama lui cântă "Radu mamii...".
Are un păr încâlcit, care-i încadrează chipul slab ca un măr uitat între ramuri şi prins de un în gheţ de toamnă. Îi cere şi lui Dragoş câteva note. El stă pe pat şi, din când în când, mai spune câte un vers. Mama e bucuroasă că i-a venit copilul acasă. Amândoi petrec revederea în garsoniera mică din Buzău. În trei ani, s-au schimbat multe.
Cu gândul la mama bolnavă Familia care l-a luat de pe stradă când era puşti şi a avut grijă de el a ajutat-o şi pe mama sa să se interneze pentru a urma un tratament menit să o ajute să lupte cu boala care o macină de ani buni. "De câte ori am ocazia, merg acasă. E drept, în ultimul timp mai rar. Cum am timp liber merg însă să o vizitez la spital. Nu-i face prea bine să merg des pe la ea, pentru că, din câte am înţeles de la doctori, vizita mea o face să vrea să plece din spital acasă", explică Dragoş.
Nu a părăsit-o nici după ce, într-o clipă de slăbiciune, femeia care i-a dat viaţă a sărit cu cuţitul la el. Nu a uitat de ea nici când a stat pe străzi, nici când îi dădeau vecinii de mâncare, nici când o familie l-a luat acasă şi a avut grijă de el. Pentru că anumite lucruri sunt scrise în sânge şi nu pot fi trecute de mintea omului. Cămăruţa mică din municipiul Buzău e acum goală, semn că viaţa s-a mutat în altă parte.
Dragoş e singur pe o uliţă prăfuită, neliniştit... Aceasta e ultima scenă a documentarului care a rulat însă doar în festivaluri de profil. Când pe ecran se scurge genericul, Dragoş comentează. Exact ca la cinematograf, când punga de popcorn păstrează doar câteva fire de sare. "Filmul acesta e o porţie de viaţă, care trebuie luată ca atare. Nu transmite voie bună, dar nici nu e ceva dus la extrem intenţionat sau care să vrea să smulgă lacrimi. E o poveste francă, reală, care le poate da speranţă multor oameni. Eu asta conţin. A co lo nu m-am jucat pe mine, nu a fost un rol, nu a fost o compoziţie, am fost eu însumi".
LA ŞCOALĂ
Universitatea de Artă Teatrală i-a ţinut loc de părinte
Tot el însuşi a fost Dragoş Dumitru când a jucat în alt film, unul care n-a fost prins pe vreo peliculă şi la care i-a avut spectatori doar pe profesorii şi pe colegii lui. În făţişează doar momentele intense, de îndoială şi dorinţă, când a venit în Bucureşti să dea examen la ATF.
Pentru că nu avea unde să stea, pe timpul probelor a dormit în parc. Şi-a jucat ultima carte. "Îmi era teamă că, dacă rămân în Buzău, mă pierd ca individ. Şi asta s-ar fi întâmplat, pentru că nu aveam pe nimeni care să mă susţină. Rolul părintelui care să-mi dea un acoperiş deasupra capului şi posibilitatea de a învăţa trebuia să-l joace UNATC-ul. Trebuia să-mi ofere un cămin, o şcoală unde să pot învăţa liniştit. Mă găseam atunci într-o situaţie destul de critică. În garsoniera mea nu se mai putea locui. Facultatea reprezenta practic singura mea speranţă", spune Dragoş.
A candidat pe locurile pentru romi şi, pe lângă talentul pe care profesorii l-au apreciat la admiterea la facultate, a avut şi puţin noroc. "Nu mi-e ruşine că am can didat pe locurile pentru romi, nu are niciun fel de relevanţă. Îmi ştiam drepturile şi am încercat să profit la maximum", adaugă, sigur pe el, actorul.
În şcoala de teatru i-a cunoscut pe oamenii care nu s-au uitat că e "întunecat" la piele. "În facultatea de actorie sunt altfel de oameni, mai deschişi la minte, mai în ţelegători. Sunt genul de oameni care au răbdare să te cunoască, înainte să-ţi pună o etichetă. Nu pot să spun că m-au marcat toate situaţiile în care am fost tratat discriminatoriu din cauza faptului că sunt ţigan. Şi au existat câteva astfel de momente în şcoala generală, dar nu le-am pus la suflet. După ce am intrat la liceu am stat numai printre oameni cumsecade, artişti, care m-au văzut aşa cum sunt eu", explică Dragoş.
Oamenii devenirii lui
Dacă s-ar fi făcut un scurtmetraj intitulat "Prima zi de facultate", Dragoş ar fi trebuit să adune toată bucuria din lume şi s-o lase să joace în locul lui. "Eram foarte fericit şi împlinit. Îmi amintesc perfect acele momente: eram strânşi într-o sală - «Ileana Berlogea» - şi primul curs era de Istoria teatrului. Eu am avut mari probleme în timpul facultăţii la Istoria teatrului, dar atunci eram foarte atent. Toată acea bucurie venea de fapt din împlinirea că eram student", îşi aminteşte Dragoş şi mai alege o ţigară din pachet.
După trei ani, facultatea i-a înmânat o diplomă şi i-a lăsat în inimă imaginea unor oameni de care îşi va aminti toată viaţa: "Mircea Rusu a fost profesorul care m-a şlefuit. N-aveam, nici acum nu am mare încredere în ce fac, dar el a încercat să mă facă mai încrezător în propriile forţe ".
În filmul "Ceva bun de la viaţă", regizat de Dan Piţa, primul lungmetraj în care joacă, Dragoş îşi pune o brumă de speranţă, dar nu toată nădejdea: "A fost ca un examen pe care l-am susţinut în faţa mea şi apoi în faţa regizorului. Rezultatele nu le aştept, eu sunt mulţumit cu mine".
Ca şi cum ar începe o altă pagină de caiet după fiecare rol, Dragoş îşi doreşte să joace multe personaje, iar la sfârşit, când cortinele vor fi trase şi el îşi va trage sufletul în culise, să ştie că şi-a meritat aplauzele.