Din Piaţa Amzei, undeva prin centrul Bucureştiului, Laura şi Radu Georgescu au ajuns la Los Angeles. Iar de câteva săptămâni au început o călătorie inedită în America Latină, pe motocicletă.
Laura este pasionată de teatru, iar Radu de cursele auto/moto, de off road şi muzica. Împreună, adoră să călătorească. În urmă cu trei luni şi jumătate au început călătoria din Baja California. A urmat Mexic, Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama, Columbia, Ecuador, Peru, iar acum sunt în Bolivia.
Au trecut printr-o tornadă, în Bolivia. Greva minerilor din Nazca a blocat şi serviciul poştal care trebuia să le aducă o piesă de schimb pentru motocicletă. Au trecut prin temperaturi sub zero grade şi ploi torenţiale, iar emisiunile TV cu sfaturi de supravieţuire în condiţii extreme le-au oferit câteva idei pentru a depăşi un alt moment tensionat. Toate experienţele pe care Radu şi Laura Georgescu le-au trăi sunt publicate pe blogul de călătorie www.b66ama.com. Fotografii inedite din locurile pe care le-au vizitat, impresii şi clipuri video sunt postate de cei doi regulat. “M-am gândit să fac acest blog pentru că am citit şi eu, la rândul meu, alte bloguri de genul ăsta ca să mă documentez. În plus, este foarte util pentru familie şi prieteni”. Părinţii lui Radu Georgescu locuiesc în SUA, din anul 2000. “Eu nu i-am urmat, încrezător în şansele pe care le aveam în România”, ne-a destănuit românul, într-un e-mail transmis din Bolivia. “În seara asta am găsit o cazare drăguţă. Am Beatles pe fundal, deci sunt inspirat să răspund întrebărilor”, anunţă Radu.
Peste Ocean, o experieţă mai ieftină decât un Logan Aventura Laurei şi a lui Radu a început, de fapt, la scurt timp după ce s-au căsătorit în România. “Suntem căsătoriţi de doi ani şi jumătate. Însă, acum doi ani, când am văzut că mă lovesc de uşi închise şi piedici în tot ceea ce încercam să fac mi-am făcut curaj şi am plecat în SUA”. Însă Laura nu avea viză pentru SUA, astfel că a fost nevoită să locuiască, o perioadă, în Mexico, Tijuana. “Eu lucram cinci zile pe săptămână la Sony, iar două zile mă duceam la ea”, îşi aminteşte românul despre începutul vieţii lor peste Oceanul Atlantic. “Ai mei locuiesc în New York, dar mie nu mi-a plăcut acel stat. Aşa că am ales Los Angeles-ul, cu care luasem deja contact prin anul 2006, când am ajuns acolo în interes de serviciu. Pe vremea aceea lucram la Electronic Arts România, ca programator, şi a fost un fel de schimb de experienţă cu cei de la studiourile din LA. Odată ajuns acolo am constatat că americanii, dar mai ales emigranţii, muncesc foarte mult, sunt foarte materialişti şi individualişti. Atunci mi-am pus în cap că eu să duc şi eu o altfel de viaţă”. “La început am lucrat la Columbia/Sony Pictures Home Entertainment ca programator, dar să muncesc la patron nu era gândul cu care sosisem în US”, recunoaşte Radu. “Fiind întreprinzător, dar şi pasionat de auto/moto, după aproape un an am reuşit să deschid, cu forţe proprii, o firmă de rent-a-car. Totul a început de la zero, azi o maşină, mâine încă una, poimâine un calculator. Eu nu prea m-am ţinut de şcoală la viaţa mea, dar Laura a făcut acest lucru, având o diplomă de la Facultatea de Ştiinţe Sociale de la UPB. A lucrat prin spital ca asistent social, apoi o vreme în resurse umane. Acum aproape o săptămână i-au sosit şi ei actele de emigrare în SUA, aşa că probabil se va muta cu mine în LA”. Evz.ro : Cum a început această călătorie de neuitat? Radu Georgescu: Dintotdeauna am fost deschişi la nou şi am fost convinşi că experienţele se simt mai bine "first hand". Nu e acelaşi lucru cu a privi la Discovery. Niciodată nu am avut prea mulţi bani pe mână, aşa că a trebuit să căutăm soluţii ieftine. Prima ieşire de genul ăsta a fost în 2006, când am împrumutat o rulotă de la un amic şi am plecat în turul Europei. Apoi, am fost într-o excursie de două zile cu avionul la Roma şi am făcut diferenţa. E cu totul altceva să ai libertate totală de mişcare, să nu depinzi de avion, de tren, de autobuz, de hotel, de un itinerariu prestabilit. În plus, una e când te sui în avion şi ajungi unde vrei, alta este când o iei de nebun pe drumuri locale şi ajungi prin sate care nu apar în ghiduri turistice, stai de vorbă cu oameni obişnuiţi, care nu încearcă să vândă suveniruri. Apoi, acum doi ani, de Revelion, am fost în Cuba şi am văzut cât de diferit poate fi totul. Până la urmă, că eşti în România, în SUA, ori în Franţa, oamenii au cam aceeaşi mentalitate, mănâncă similar, se îmbracă la fel. Ne-am gândit că imaginea nu va fi niciodată completă, oricât am aprofunda Europa Occidentală, SUA şi Canada. Era timpul pentru altceva. Prima variantă a fost aceasta, varianta a doua era Africa, apoi Asia. Am ales-o pe cea la îndemână. Cât va dura traseul prin America Latină? De ce aţi ales motocicla în călătoria voastră? Nu ştim exact. Iniţial, credeam că în 2-3 luni se va termina totul, dar după 3 luni şi ceva nu suntem nici măcar la jumătatea drumului. Rămâne de văzut. Cu motocicleta am mai fost prin ţară, o dată din Grecia până în România şi ceva ture prin California. Cu maşina am făcut trei ture prin Europa Occidentală şi una în ţările din fost Iugoslavie. Ne-au impresionat formidabil prin viteza cu care au trecut peste experienţa traumatizantă a războiului şi evoluţia lor din ultimii 15 ani. Motocicletă, ca şi rulota şi campingul, sunt metodele de a călători pentru oamenii care au mai puţini bani decât cei care călătoresc cu maşina, cu elicopterul, cu yachtul. Cum a început pasiunea pentru motoare? De prima motocicleta am făcut rost întâmplător, prin 2004-2005, atunci când încercam să vând un Opel Vectra şi l-am dat până la urma unui băiat care mi-a dat ceva bani şi un Kawasaki ZZR250. M-am suit pe el şi mi-a plăcut. După ceva timp mi-am luat şi permis. Apoi au urmat alte motociclete mai puternice, ceva de off road şi, în cele din urmă, am început să alerg pe circuit, pe la pistele din Grecia şi Ungaria, pentru că în România nu există. Laurei îi plac şi ei, cât de cât. Aveţi un program strict? Avem un traseu stabilit de acasă, dar mai primim şi sfaturi pe parcurs. Presiunea timpului nu există, dar aş vrea să mă întorc cât mai repede în California, deoarece mi se pare că cei care se ocupă de firmă în absenţa mea sunt cam incompetenţi.
Ce au spus prietenii şi familia atunci când i-aţi anunţat despre această călătorie? Aţi avut momente în care să vă fie teamă pentru siguranţă? În SUA, oamenii sunt foarte panicaţi, speriaţi, foarte fricoşi, pentru tot: terorism, microbi, hoţi, câini care o să îi muşte, viruşi de calculatoare, polen, comercianţi necinstiţi. Fiecare are o alergie sau o fobie. Cred că este un fel de modă. Şi apar multe zvonuri rele despre ceea se poate întâmpla în America Latină. Absolut toţi, dar mai ales părinţii, mă sfătuiau să renunţ, pentru că a plecat şi X şi nu s-a mai întors, pentru că sunt mafioţi, pungaşi, tâlhari, poliţişti corupţi, pentru că nu există serviciu viabil ajutor (similar celui 112 din România), că se poate întâmpla orice, că oamenii sunt răi şi câte şi mai câte. Prietenii Laurei au fost împărţiţi între "doamne, o să ajungi în Columbia, eşti nebună!" şi "să îmi aduci o scoică din Acapulco". Dar nu ar fi viaţa plictisitoare dacă toate ar fi calculate de la început? Monotonia e moartea pasiunii. Până acum, singurele momente în care siguranţa să fi fost compromisă au fost cele provocate de mine, gen viteză, prăpăstii, cactuşi, joacă cu dinamită şi alte glume de acest gen. Radu, pe site ai spus că mai bine ai muri făcând acest lucru, decât să trăieşti cu regrete. Care sunt pericolele şi cât de important este pentru voi această călătorie?Chiar acum o săptămână vorbeam cu Laura ca în trei luni nu am întâlnit măcar un om al dracului, unul care să aibe un gând rău, de orice fel. Peste tot, din Mexic şi până în Argentina, ori de câte ori am avut nevoie de ajutor, oamenii au făcut-o cu zâmbetul pe buze, de multe ori cerând la schimb doar o poză cu noi. Şpagă nu ne-a cerut nimeni, nu am fost jefuiţi, atacaţi, înjuraţi. Cred că cel mai agresiv gest pe care l-am întâlnit a fost un claxon.
Câţi kilometri aţi parcurs până acum? Aproximativ 21.000 de kilometri.
Care au fost cele mai mari provocări? Hehe. Avem noi o vorbă după ce scăpăm dintr-o poveste de genul ăsta: "următoarea va fi mai rea, cu siguranţă!". În ordinea dificultăţii, aş aminti: 1. Traversarea deşertului Atacama. Ideea e cam aşa: nu mergea GPS-ul şi nu ştiam că nu există drumuri. Cineva ne spusese că se merge ok. Practic, însă, am mers cam 500 de kilometri prin nisip, iar motocicleta nu era pregătită pentru un astfel de traseu. A venit noaptea, cu temperaturi sub zero grade, nu mai vedeam drumul, nici benzină nu mai era prea multă. Cortul şi sacul de dormit nu erau pentru iarnă. Noroc că văzusem ceva filme despre supravieţuire, care mi-au dat ceva idei despre ce şi cum trebuie să fac. 2. Cu trei ore îninte de Mexico City era foarte foarte frig şi ploua torenţial. Nu aş vrea să repet vreodată experienţa aia. 3. Vânt lateral atât de puternic, încât era să zburăm cu totul prin sudul Mexicului. 4. Tornadă de nisip în Bolivia. Zici că te biciuiesc 100 de oameni în acelaşi timp. Nu mai vezi nimic, nu mai ştii în ce parte să o iei sau de unde ai venit. 5. Grevă minerilor din Nazca. Nu mergea poştă, aşteptam piesele pentru motocicletă, nimeni nu ştia când şi cum se va termina toată povestea. Treaba asta chiar era să mă enerveze.
Care au fost impresiile din ţările prin care aţi trecut? Ce puteţi spune despre oamenii pe care i-aţi întâlnit?Este foarte frumos, dacă ai o gândire pozitivă. Trebuie să ştii să alegi lucrurile frumoase. Pentru că America Latină nu înseamnă numai parcuri naţionale, animale exotice, plaje, Che Guevarra şi cocaină. America Latină înseamnă, în primul rând, mulţi proşti, mult gunoi şi mizerie peste tot, multă incompetenţă (excepţii notabile ar fi Costa Rica, Panama, Columbia, Chile şi, se pare, şi Argentina). În schimb toţi oamenii, de la cel cu cravată, până la ultimul mecanic, de la poliţişti şi vameşi, la recepţioneri de hotel, par oameni foarte de treabă şi poţi avea încredere în ei. Ne place natură, aşa ca munţii din Columbia şi Ecuador ne-au plăcut în mod deosebit. Foarte frumoase sunt şi oraşele coloniale din Mexic. Simpatice sunt parcurile naturale din Costa Rica. Sălbaticie şi multă aventură ne-a oferit Bolivia. Ultima ispravă este că acum două zile. Eram într-o benzinărie, când a oprit lângă noi un tip cu un R1200GS BMW. Am intrat în vorbă şi am aflat că există o întâlnire de motociclişti în zonă. Am mers şi noi. Era prima întâlnire moto la care mă duceam şi am fost primiţi cu multă căldură, ba chiar ni s-a decernat şi un premiu şi o diplomă pentru călătorie.
Care este bugetul călătoriei? Cum faceţi faţă costurilor? Cât timp aţi strâns aceşti bani şi pentru cât timp vă vor ajunge?Călătoria în America Latină nu costă mult. Cu câteva excepţii notabile (locaţiile turistice, Costa Rica, Panama, Chile) mănânci cu 2-3 dolari o masă bună, iei o cameră de două persoane cu mai puţin de 10 dolari. Un muzeu e 3 dolari, benzină sub 1 dolar litrul. Toate costurile însumate nu depăşesc preţul unui Logan. Multă lume are Logan nou. Eu merg cu aceeaşi maşină de 10 ani. Aşa am făcut rost de bani, pe scurt. Motocicleta am cumpărat-o de la un parc moto cu motociclete avariate şi apoi am lucrat la ea două săptămâni să o repar. Deci şi pe partea asta am ieşit mai ieftin. Cred că cel mai mult am dat pe echipament, dar oricum ar fi trebuit să îmi iau aşa ceva până la urmă.
Care este următoarea etapă a călătoriei? Argentina Ţara de foc, apoi o luăm în nord, spre Buenos Aires, Uruguay, Brazilia. De acolo aş vrea să trimit motocicleta în Mauritania, să continui prin Maroc, Gibraltar, Spania.
Ce vă aşteaptă la întoarcere şi care sunt planurile pe viitor? Avem mai multe trasee la care ne gândim: România - Bulgaria - Turcia - Iran - Pakistan - India - Laos - Cambodia – Thailanda. Şi mai am unul, cu trenul, pe ruta Bucureşti - Chişinău - Moscova - Ulan Bator - Beijing (Transsiberianul de Sud).
Cine ar putea face o astfel de călătorie? În primul rând, trebuie să ştii să mergi cu motocicleta destul de bine. Situaţiile neprevăzute sunt multe şi dacă nu vrei să ajungi carne de mici e bine să ştii ce faci. Apoi trebuie să nu fie o persoană mofturoasă. Mai iei contact cu ulei, praf, nisip, ceva locuri insalubre, ori mâncare îndoielnică. Nu chiar condiţii de armată, dar nici Carlton-Ritz nu e. Sau ai mai mulţi bani şi atunci povestea se schimbă. Noi am bugetat cam 50-60 de dolari pe zi, pentru amândoi. Plus motocicletă, pregătirile, să zicem încă 6.000 de dolari. Se mai adaugă biletele de avion, în funcţie de unde vii şi de unde începi. Apoi, clar, trebuie să ştii cum funcţionează motocicleta. Nu e de ajuns să poţi ţine o şurubelniţă în mână. Treci prin locuri pe unde nici cel mai tare mecanic nu a văzut o motocicletă că a ta. Trebuie să fii în stare să faci totul de unul singur, ori să dai indicaţii clare despre cum se face. Trebuie să înţelegi şi să ştii mai mult decât scrie în manualul utilizatorului, să interpretezi corect orice simptom.
Urmăriţi călătoria celor doi români pe blogul www.b66ama.com