În urmă cu trei zile anunțam că a murit unul dintre remarcabilii colegi din presa de televiziune: Horia Enășel. Am lucrat cu el și George Stanca la Adevărul Holding. Povești multe spuse la cafeaua pe care o beam la barul redacției. Acum am descoperit niște texte scrise de George Stanca despre cum a mers el cu Horia Enășel și soția acestuia la revoluție. Reportaj istoric.
O prezentare a celor doi jurnaliști care au plecat dintre noi, pentru a-i cunoaște și cei mai tineri, cred că e necesară.
Horia Enășel avea peste 32 de ani de experiență în presa scrisă și televiziune. A început la ziarul Cotidianul, fondat de Ion Rațiu, cu articole de politică externă. A plecat apoi la Pro Tv ca producător și munca lui meticuloasă a contribuit și ea la succesul postului. I-au trecut mulți reporteri prin mână, cum se spune când cei tineri învață meserie de la șefi cu experiență profesională de calitate.
După ani de zile, Horia Enășel a părăsit televiziunea din Pache Protopopescu și s-a implicat în lansarea canalelor B1 TV şi Naţional Tv. În anul 2010, s-a alăturat trustului Adevărul Holding, adus de Dinu Patriciu să-i organizeze studioul tv pentru emitere în online.
Horia Enășel a murit la sfârșitul lunii februarie, în Belgia, la Bruxelles, acolo unde se stabilise în urmă cu mai mulți ani. Din această cauză nu știm mai multe amănunte despre decesul și înmormântarea lui.
George Stanca a murit pe patul de spital, la „Sfânta Maria” din Capitală, pe 4 februarie 2019. Avea 71 de ani. A fost un cunoscut jurnalist, scriitor și pamfletar, iubitor de muzică, poezie și fotbal. Echipa Rapid a fost pasiunea arzătoare a vieții sale.
George Stanca era un personaj care plăcea, care știa să cucerească publicul dintr-o încăpere, de pe un stadion, dintr-un studio de televiziune sau pe cel care-i citea articolele publicate în cele mai importante ziare și reviste.
George Stanca a scris reportajele despre revoluție în 1990
Imediat după decembrie 1989, în primele luni ale anului 1990, au apărut zeci de publicații în toată țara. Mulți jurnaliști, scriitori și oameni de cultură semnau articole în mai multe ziare și reviste, mai ales în cele apărute în alte orașe decât capitala.
De exemplu, George Stanca a început publicarea unui serial despre ce i s-a întâmplat la revoluție, în Piața Universității, și cum a fost arestat și dus la Jilava, unde a fost bătut alături de sute de alți bucureșteni, săltați în noaptea de 21 spre 22 decembrie 89. Din aceste articole am aflat că el a plecat la Universitate împreună cu vecinul lui Horia Enășel.
Articolele lui George Stanca au apărut în publicația Independentul din Deva, începând cu aprilie 1990. Soția lui, Lena Stanca, mi-a permis reproducerea unor fragmente.
Cum au plecat la revoluție George și Horia
„...Au venit la noi și vecinii, familia Enășel- Horia și Adriana. Le-am povestit și lor și le-am spus că trebuie să mergem acolo. Plecând însoțit de doi prieteni, soția mea putea fi mai liniștită. George, însă, fiul meu a început să urle cu o premoniție pe care numai copiii o pot avea: „tata nu te duce, tăticu meu rămâi cu mine”. L-am sărutat și am ieșit acompaniat de urletele fiului meu de patru ani și jumătate. M-am oprit câteva minute la Enășel, i-am așteptat să se îmbrace.
Afară se lăsase frigul și, era urât să uit alt lucru esențial, care poate că mi-a salvat viața. Mi-am schimbat bascul cu o căciulă de blană, rusească. La Enășel am dat pe gât încă un pahar de vin negru, tare. Spun aceste amănunte întrucât și acum sunt convins, că vinul din mine m-a ajutat ulterior enorm la susținerea moralului. Mai ales la Jilava”.
(INDEPENDENT, Deva, anul 1, nr 6, 10-16 aprilie 1990, pag 1, 2)
Jilava, My love
„Urcam, deci pe Bulevardul Kogălniceanu, fost Carol, Gheorghiu Dej, fost 6 Martie. Pe vremea povestirii mele îi ziceam încă Dej. Eram împreună cu Horia și Adriana Enășel. Orele 18.41-19.00 Bulevardul era plin de agitație, multă lume cobora, alta urca, oricum nimănui nu cred că-i dădea prin gând atunci să se ducă la un film în vreunul din cele șase celebre cinematografe, înșirate pe bulevard de niște capitaliști veroși pe vremea exploatării omului de către om (vremea pe care o așteptăm să revină, cu nerăbdare).
Surescitarea și vinul mă făceau glumeț, tocmai le spuneam vecinilor mei, în vârstă și ei cam până în 40 de ani, că ceea ce facem noi este ca în Caragiale: „Hai, Mițo la revoluție”! Nu știam atunci că, ulterior toți vom plonja într-un Caragiale de zile mari și istorice (vezi numai CPUN-ul, micul Parlament și e de ajuns).
La Universitate, pe dreapta în fața statuilor, erau cred, două amfibii sau camioane militare cu prelată, soldații, în grup, stăteau de vorbă cu câțiva tineri. Scandările se auzeau deja bine. Am dat colțul și am intrat din plin în „Jos Ceaușescu!”. Cocoțat, nu știu cum, sus pe fațada Universității, un tânăr, cu o pensulă, pe care o muia într-o găletușă ținută de altul, și el cocoțat, cred că pe umerii unui al treilea, scria cu vopsea roșie H-I-T-L-E-R. Fluierături, huiduieli, apoi S-T-A-L-I-N. Fluierături, huiduieli. În cele din urmă C-E-A-U-S-E-S-C-U etc. Huiduieli, fluierături îndelungate.
Aceste lozinci și altele, au fost până dimineața vopsite acoperite cu verde. Am aflat că autorul a fost personal tov director Vasile Forăscu de la ICRAL Cotroceni, adică directorul meu drag. Unde lucrează dânsul acum? La ICRAL Cotroceni. Ce este dânsul acolo? Director. Trăiască Revoluția! Cinste celor ce-au murit pentru ea...
„Au venit tunurile cu apă” pentru demonstranți
Am mers deci cu cei doi companioni pe carosabil, pe lângă trotuar prin mulțime până în dreptul restaurantului „Pescarul”, acolo unde este intrarea în pantă în parkingul de la Inter. Strigam într-una. Deodată aud un vuiet și simt în mulțime mișcare, agitație. Cineva strigă „iar au venit tunurile cu apă”. Atunci mi-am explicat eu de ce era ud pe jos, deci mai fuseseră. Am apucat să văd cum pornește jetul spre noi, oricum tunul era pe cealaltă parte a bulevardului pe lângă Inter.
Apa a început să cadă asupra demonstranților care se împrăștiau în diverse direcții. Adriana, Horia și cu mine am sărit în acel pasaj în pantă care intra în parkingul subteran aflat chiar lângă ieșirea din metrou, de pe partea străzii Regale. Acolo, în “groapă” eram mai la adăpost. Am sărit deci în acest pasaj, cu fața spre restaurantul Pescarul. Și ce văd în fața ochilor? De-a lungul parapetului se desfășurase o întreagă trupă de „fii ai țării” tineri, militari în termen care făceau armata la securitate: troacar kaki, peltițe albastre, automate. Nu-i exclus să fi fost chiar elevii devotați ai lui Andruța Nicolae de la Băneasa.
Despre prima bătaie încasată în față la Inter
Vedeți dumneavoastră, și de data asta nu mai suport eu lozincile astea cu “fiii țării”, chiar și postrevoluționare. Iată și de ce. Mă îndrept îngrijorat spre ei, le vorbesc, cum să spun, de jos. Practic capul meu era cam la înălțimea centurii lor - „măi băieți ce-i cu voi?” le spun. Unul din ei aflat mai în stânga mea, îmi face semn cu pușca și îmi șoptește autoritar: „întinde-o că-i groasă”. În acel moment, din spatele lor, dându-i la o parte, apare, un milițian cu grade din tablă galvanizată și-mi spune: „ce cauți bă aici, du-te-n p... mă-ti!” La care eu i-am spus „Du-te tu, idiotule”.
Am făcut la dreapta voind să mai urc puțin panta și să evit continuarea schimbului de epitete cu „organul”, Adriana și Horia se aflau în jos la vreo 3-6 metri de mine, către intrarea -blocată- a parkingului. În momentul în care, deci, m-am răsucit spre dreapta am simțit lovitura. Direct în cap. Cu o forță sălbatică. M-am dezechilibrat rezemându-mă fără să vreau câteva secunde, cu spatele de parapetul pasajului. Totul se învârtea în jurul meu, în urechi aveam un vertij continuu, aveam o “amețeală sonoră”. Am aflat că atunci s-a și tras, dar eu nu mai aveam în urechi decât un halou sonor, ciudat. Am întors capul spre dreapta, i-am văzut pe vecinii mei care se uitau spre Inter. Culmea, mai și raționam atunci, eram chiar pudic, n-am strigat după Horia de rușine, să nu creadă omul că-i cer ajutor, ci după Adriana ca ea să știe, să mă vadă unde sunt și ce am pățit.
În acele momente brațele vânjoase ale vajnicilor fii ai țării, copii de 19-20 de ani care apărau securitatea patriei noastre socialiste și cuceririle ei revoluționare, m-au înșfăcat de subțiori, încercând să mă ridice, în sus. De fapt ei mă apucaseră de subțiorile gecii și poate că dacă atunci eram deschis la fermoar, puteam să “ies” din geacă și să cad. Dar era o geacă la care țineam ... și nu voiam s-o las soldaților necunoscuți. M-au tras cu greu sus, între ei. În acele momente câteva (3-4)? paturi de armă s-au îndreptat concomitent către capul și corpul meu. Loviturile, în amețeala mea nu mai erau decât o iluzie optică, nu simțeam nimic, vedeam doar că sunt lovit.
Căciula care i-a salvat viața
De unde și de ce aveau copiii ăștia atâta ură n-am să pricep niciodată. Poate că ei acum s-au lăsat la vatră, se plimbă cu iubitele prin parcuri și le sărută rezemați de un pom. Va avea curajul oare cel care m-a lovit criminal în cap și ceilalți camarazi să-i mărturisească iubitei sale sau mamei care-l așteaptă cu dor să se “libereze”, va avea curajul să spună că a lovit aproape mortal un om? Spun aproape mortal fiindcă Dumnezeu, în care am început să cred, a avut grijă de mine. Asta a fost prima oară în acea noapte, veți vedea că m-a mai ocrotit în câteva rânduri.
De ce-i mulțumesc lui Dumnezeu? Că m-a îndemnat să-mi schimb bascul cu acea fastă căciulă rusească, că i-a îndemnat mâna soldatului-securist să mă lovească în locul unde se afla și una din cele două urechi ale căciulii înnodate sus, deci într-un loc ce a amortizat mai bine. Asta, repet, a fost primul dar al Domnului din noaptea aceea. Nu și ultimul. Altfel, cine știe poate că citeați eventuala mea carte „Bellu my love”.......
(INDEPENDENT, Deva, anul 1, nr 8, 24 aprilie 1990. pag 2, episodul 7)