„Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”, aprecia - și pe bună dreptate - gânditorul Immanuel Kant, invocat în cadrul acestui dialog de distinsul istoric Ioan-Aurel Pop în încercarea de a dezmetici România din letargia și dezinteresul față de propriile valori și repere sociale, culturale, istorice. Prilejul acestei întâlniri pe calea iute a internetului este o carte-document rară publicată de Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca - „Construind Unirea cea Mare” (30 de autori, 8.500 de pagini) -, mai exact recunoașterea valorii acestei bijuterii de către președinția României prin acordarea Medaliei Aniversare Centenarul Marii Uniri. Povestea demersului enciclopedic deschide, dinspre miezul lui, răni românești niciodată închise, dar și sentimente de mândrie și acuratețe sufletească pe care astăzi, din nefericire, mulți români nici măcar nu le înțeleg.
- Florian Saiu: Cum s-a născut ideea conceperii acestei monumentale cărți – „Construind Unirea cea Mare” – e limpede, prilejul împlinirii a 100 de ani de la cel mai important eveniment din istoria românilor vorbind de la sine? Spuneți-ne însă, stimate domnule Ioan-Aurel Pop, cine a fost inițiatorul ideii și cât de dificilă a fost realizarea proiectului în sine? Ce dificultăți au fost întâmpinate, cine a pus umărul, cum s-a reușit ducerea la bun sfârșit a unui plan editorial atât de ambițios într-o Românie în care de multe ori proiectele sunt abandonate la jumătatea drumului?
- Ioan-Aurel Pop: Proiectul acesta de cinstire a Marii Uniri s-a născut în întregime în ambianța Universității „Babeș-Bolyai” (UBB), instituție venerabilă, a cărei geneză, ca școală superioară românească, a fost posibilă tocmai datorită actului fundamental de la 1 Decembrie 1918. Universitatea din Cluj (numită azi „Babeș-Bolyai”, dar odinioară „Universitatea Națională a Daciei Superioare” și apoi Universitatea „Regele Ferdinand I”) a intrat în prima linie a peisajului cultural și științific românesc de un secol și s-a dovedit o creație de succes. La Universitate s-a scris și s-a făcut istorie deopotrivă, prin personalități și prin echipe de magiștri și studenți care și-au luat în serios misiunea.
Românii care s-au dăruit României
Încă din 2014, la inițiativa istoricului Ioan Bolovan, membru corespondent al Academiei Române, pe atunci prorector al UBB, noi am elaborat și publicat un program coerent al comemorării și celebrării secolului trecut de la Marele Război, în finalul căruia a fost posibilă Marea Unire. Acest conflict mondial, numit de români „Războiul cel Mare de Întregire a Neamului”, a prilejuit mari suferințe omenirii (inclusiv molime grave, precum tifosul exantematic și gripa spaniolă), dar a declanșat și procese istorice de bun augur, cu urmări fundamentale, manifestate și astăzi. Stai și te întrebi azi cum au putut acei oameni, cu părinți și copii morți pe front, cu alții rămași invalizi, alții răpuși de boli și de sărăcie, cu averile măcinate și casele dărâmate, să aibă o asemenea dăruire pentru țară, încât să dorească să construiască întâi o casă pentru toți românii (România Întregită) și abia apoi un adăpost individual pentru fiecare.
Un monument al memoriei
- Români nu doar cu numele...
- Revenind. Programul acesta al UBB era și este încă valid pentru perioada 2014-2020. Între aceste fapte bune de acum un secol, din anii 1914-1920, se înscriu formarea României Întregite, fondarea Universității românești de la Cluj și a mulțimii de instituții culturale care au făcut faima epocii interbelice. În fiecare din acești ani de după un secol, începând cu 2014, am organizat evenimente de aducere aminte, dar și de pregătire a viitorului, știut fiind că viitorul se clădește pe prezent și pe trecut. Însă congresele, colocviile, expozițiile, spectacolele, comemorările trec, cele mai multe, fără să lase urme trainice în memoria comunității. Sunt, totuși, și întreprinderi care rămân, ca, de exemplu, o casă, o biserică, un arbore, un muzeu, o statuie, un bust, un tablou și, mai ales, o carte.
- Cum este aceasta despre care vorbim.
- Sigur. Cartea Centenarului României Întregite a fost gândită demult, aproape de când comemoram (în 2014) milioanele de morți din 1914 și din anii care au urmat, când aminteam că, deși România a intrat oficial în luptă în 1916, între anii 1914 și 1916 jumătate dintre români participaseră la confruntări odată cu statele din care făceau parte atunci, își dăduseră obolul de sânge și de sudoare. Cartea era menită să fie un monument al memoriei, o gândiserăm cu scopul de a dăinui, dar nu eram siguri de rezultat. Acum când am văzut-o gata am înțeles că – așa cum prezisese Vasile Pârvan la 1919 – ne-am făcut măcar o parte din „datoria vieții noastre”.
O sută de ani de istorie
- Cum este construită această carte de proporții enciclopedice? Cum sunt structurate volumele? Din ce punct pornește și unde se oprește această istorie?
- Lucrarea a avut, de la început, un plan bine chibzuit. În esență, este vorba despre o restituire de izvoare (mărturii, surse), fără de care nu se poate scrie istoria. Volumele cuprind un material vast, greu de rezumat în câteva cuvinte. Cronologic, mărturiile pornesc de la Revoluția Română din 1848-1849 și ajung până la desăvârșirea Unirii, la actele fondatoare din 1918, la recunoașterea internațională a construcției realizate de români și aruncă o privire asupra primului deceniu interbelic, când românii au trăit „Poemele luminii”, ca să preiau o expresie poetică a lui Lucian Blaga, participant la acele întâmplări de acum un secol. Cu alte cuvinte, cartea acoperă aproape un secol de istorie, o perioadă care corespunde procesului de construire a edificiului nostru național.
Un demers comunist din 1988
- O carte-document care legitimează România în fața lumii!
„Construind Unirea cea Mare” este o întreprindere unică, în opt volume și cu peste 8.000 de pagini, apărută în condiții grafice de excepție la Editura Școala Ardeleană, fapt care trimite, cumva, de la sine, la rigorile curentului cultural iluminist omonim. Nu am pornit pe un teren necunoscut, pentru că generații întregi de istorici și de intelectuali au publicat în chip științific mărturii despre unitatea noastră, încă din secolul al XIX-lea. Spre finele regimului comunist (în 1988, se împlineau șapte decenii de la Marea Unire), s-au strâns și publicat mii de documente referitoare la actul de la 1918 (titlul cărții de atunci era „1918 la români. Unirea Transilvaniei cu România”, autori fiind chiar și unii dintre semnatarii cărții de față), numai că atunci documentele au fost „selectate” și, unele, „prelucrate”, ca să răspundă exigențelor ideologiei de partid și nevoilor educației comuniste.
Documente, mărturii, interpretări
- Nu-i de mirare.
- Cartea de față, însă, elaborată în plină democrație postcomunistă, nu are alt ideal decât relevarea adevărului istoric omenește posibil, cu respectarea exigențelor științei. Cuprinsul ei este format, cum spuneam, în proporție copleșitoare din documente, din mărturii scrise de epocă, dar include și o sinteză interpretativă a întregii noastre istorii. Din aceste mii de pagini se vede, în toată splendoarea sa, marele nostru edificiu național, făcut cu eforturi grele, gândit și plănuit de cele mai luminate minți ale națiunii și fundamentat pe o seamă de acumulări venite din negura istoriei. Cine vrea și poate va înțelege din aceste volume toți factorii care au concurat la Unire, de la subiectul acțiunii, care este poporul român, până la înțeleptele sale elite, de la cadrul internațional și de la voința marilor puteri până la prăbușirea imperiilor multinaționale și la formarea, pe ruinele lor, ale statelor naționale și federale, de la victoria Antantei la faimoasele puncte ale președintelui American Woodrow Wilson, de la faptă la consacrarea ei prin tratate, de la suferințe și sacrificii până la apoteoză, de la bucuria românilor până la frustrările unora dintre vecini, de la ideal până la realitate.
Boia, săgetat discret
- Cele opt volume aduc și ceva nou, propun și documente sau interpretări necunoscute până în prezent?
- Cartea reia o seamă de contribuții mai vechi, republică, în mod critic, documente cunoscute, dar vine și cu noutăți, cu imagini noi, cu întregiri și, mai ales, cu o viziune integratoare. De ce spun asta? Pentru că ansamblul ne poate feri de exagerări și de deformări. Se știe că orice intelectual versat în ale comunicării poate să selecteze din noianul de mărturii pe acelea care-i convin ca să susțină o idee preconcepută. Asemenea idei au și fost deja vehiculate.
- Vă referiți la eseurile lui Lucian Boia...
- Mă refer la idei, nu la autorii lor. De exemplu, că românii erau, la începutul Marelui Război, germanofili și că ar fi dorit alianța noastră cu Puterile Centrale; că românii ardeleni nu doreau unirea cu Regatul României, fiindcă ei ar fi admirat „civilizația superioară austro-ungară” și nu cultura „balcanică” din Vechiul Regat; că România Întregită ar fi fost un dar al marilor puteri sau un produs al norocului etc. Din această carte integratoare se vede că Marea Unirea au făcut-o românii pentru români, ca să aibă casa lor, ca toate popoarele; că șuvoiul principal, dincolo de pâraiele abătute, mergea spre alianța cu Franța și Anglia; că românii ardeleni erau pătrunși, în marea lor majoritate, de ideea unității politice; că Marile Puteri nu au făcut decât să recunoască ceea ce înfăptuiseră românii la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia; că norocul și l-au făcut atunci românii înșiși, conduși de o dinastie vrednică și de o elită responsabilă și că toți ceilalți factori, care trebuie recunoscuți, au fost colaterali. Cartea aceasta este specială și din alt motiv: ea s-a născut din pură pasiune pentru adevăr și dreptate, fără răsplăți materiale.
Niciun ban de la Departamentul pentru Centenar
- Cum adică?
- Cu excepția donatorilor și mecenaților privați, a unui sprijin din partea Consiliului Județean Cluj (prin care s-au acoperit cheltuieli de deplasare, de multiplicare, de acces la surse etc.), statul nu a dat un ban. Când vorbesc despre stat, mă gândesc, mai întâi, la acel fantomatic Departament pentru Centenar, care nu a avut încredere în acest proiect prezentat de noi în detaliu și care, prin urmare, nu a finanțat cu nimic întreprinderea noastră.
- Ce nedreptate!
- Nu comentez mai mult, prefer să vorbesc despre carte. Este evident că, în viitor, vor apărea noi mărturii, noi interpretări și chiar corectări, pentru că fiecare generație percepe trecutul conform propriei sensibilități. Este foarte greu să alegi din mulțimea de fapte, idei, personalități, impresii etc., pe cele mai grăitoare, mai semnificative, mai aproape de adevărul omenește posibil. Este clar că multe lucruri au rămas pe dinafară, că nu toate sensurile profunde au fost dezvelite, că nu toate meritele au fost relevate, dar așa se întâmplă cu orice produs omenesc. Silviu Dragomir, unul dintre secretarii Măritei Adunări Naționale de la Alba Iulia, a scris, spre finalul vieții lui pământești oropsite, câteva cuvinte memorabile: Fecit quod potui, faciant meliora sequentes! Adică, „am făcut ceea ce am putut, să facă mai bine urmașii”! Aceste vorbe ar putea foarte bine să fie un motto pentru cartea noastră.
30 de autori
- Câți cărturari au trudit la această întreprindere istorică?
- Proiectul nu s-a înfăptuit ușor, pentru că niciun lucru trainic pe lumea asta nu se face fără mare efort. Un adagiu latin spune că nihil homini natura sine magno labore dat, ceea ce vrea să însemne, pe românește (în latina noastră de după două milenii): „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință”. Cei circa 30 de autori sunt cu toții profesioniști (adică au „meseria” de istoric, cum ar fi spus Marc Bloch), provin din toate provinciile istorice mari, dar reprezintă, în esență, școala de istorie modernă de la Cluj. E vorba de acea școală fondată de Ioan Lupaș și de Alexandru Lapedatu (primii directori ai Institutului de Istorie Națională), continuată de David Prodan, de Ștefan Pascu, de Pompiliu Teodor și de Camil Mureșanu, de Liviu Maior și de Vasile Vesa și coordonată azi de Ioan Bolovan. Mai sunt mulți nepomeniți în această enumerare și îmi cer scuze pentru aceasta.
„Un popor fără cultură e ușor de manipulat”
- Îi puteți menționa, în schimb, pe cei care s-au implicat direct în elaborarea vastei lucrări închinate Unirii.
- La Universitatea din Cluj sunt câteva institute și centre de cercetări istorice integrate, care colaborează foarte bine cu institutele și centrele de profil ale Academiei Române, dar există și Direcția Patrimoniu Cultural Universitar, condusă de doamna conferențiar Victoria Sima și animată de cercetători extraordinari. Între protagoniștii cărții se mai află Ioana-Mihaela Bonda, Mircea-Gheorghe Abrudean, Mihaela Bedecean, Cecilia Cârja, Marius Eppel, Mihai-Octavian Groza, Teodora Mihalache, care, alături de ceilalți autori, au lucrat cu dăruire. Școala de istorie de la Universitate nu a încetat niciodată să existe, inclusiv în cei mai grei ani, când ideologia era controlată de partidul unic. Cred că astăzi este vorba, însă, de o revigorare, în contextul creșterii conștientizării nevoii de perspectivă, de apel la prezentul oamenilor care au trăit în trecut, la experiența lor de viață. Munca a fost grea și plină de obstacole, dar echipa a fost puternică și profesionistă, iar un model al profesiunii de cărturar autentic a fost, desigur, Școala Ardeleană, cu toate rigorile ei savante, cu dăruirea pentru idealul luptei de emancipare națională, cu suflul său european, animat de Iluminism, cu credința că prin cultură se poate ajunge la libertate. Cartea de față, în consecință, este menită, ca și istoria în general, să educe, să emane cultură și să fie ca o „carte de învățătură”, deoarece „un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat” (Immanuel Kant).
Proiectul de țară dus până la capăt
- Ce înseamnă o asemenea lucrare pentru un popor precum românii?
- De obicei, se spune despre noi, românii, că avem inițiative bune, că începem multe, dar că terminăm puține ori că abandonăm proiectele pe parcurs. Se mai spune și că nu învățăm nimic din istorie și că repetăm greșelile trecutului. Se poate, dar și alte popoare fac la fel sau aproape la fel. Noi, însă, avem câteva handicapuri față de alții, pentru că am trăit, istoricește vorbind, în „aceste locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor”, am avut parte de o lume neașezată, în care am fost învățați să nu prea avem încredere în nimeni și în nimic, să „ne descurcăm” în viață etc. Or, această lucrare arată și o altă față a lucrurilor, o anumită temeinicie în proiecte duse la bun sfârșit, arată existența (atunci, la 1918) unor elite responsabile și dăruite țării, arată că am avut și reușite în această viața colectivă numită istoria modernă a poporului român. O asemenea lucrare, pentru cine va avea răbdarea s-o studieze, aduce încredere în valori și în virtuți și chiar în forța de creație a acestui neam al nostru. Am avut, cel puțin de la 1848 încoace, un „proiect de țară” – că tot este la modă această sintagmă – și am știut să-l ducem la îndeplinire până pe la 1918-1920. Cartea de față este oglinda acestei uriașe întreprinderi, prin care nu suntem cu nimic mai prejos decât alții.
În curând, pe evz.ro, un material cu subiect delicat: Ce-i lipsește, de fapt, României pentru a sta în rând cu marile popoare ale lumii?