Din data de 3 decembrie e deschisă, la Galeria Romană din București, expoziția URME a artistului Dinu Săvescu, pictor și restaurator.
Cine este Dinu Săvescu
Născut în 1956 la Arad, Săvescu a studiat pictura la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, la clasa profesorilor Gheorghe Șaru și Ion Sălișteanu, între 1980-1984. Din 1990 este membru UAP, secția pictură, București.
De asemenea, este expert în conservare și restaurare de pictură pe suport de lemn, pânză și sticlă.
Timp de mai bine de 38 ani Dinu Săvescu s-a implicat, în diferite forme, în conservarea și studiul structurii stratului pictural al picturii post-bizantine din sec. XVII-XVIII, inclusiv al picturilor din bisericile de lemn din Transilvania și Moldova.
Această experiență s-a finalizat cu dobândirea unei competențe mărite în domeniul artelor vizuale.
„Aș vrea să îi mulțumim d-lui Dinu Săvescu pentru activitatea dânsului, activitatea familiei Săvescu, pentru întreaga carieră și pentru întreaga muncă pe care a depus-o în salvarea multor picturi din bisericile de lemn și a monumentelor de patrimoniu”, a declarat Emil Ene, coproprietar la Galeria Romană.
Pavel Șușară despre Dinu Săvescu: Spirit de caligraf, de analist al structurilor
Cuvântul de deschidere a fost susținut de Pavel Șușară, autor, critic și istoric de artă, monograf, poet, publicist și scriitor.
”(...) Emil Ene nu întâmplător a amintit o carieră exemplară de restaurator. La prima vedere nu pare să aibă vreo legătură directă aplecarea de ceasornicar, de bijutier asupra unui obiect făcut de altcineva, care implică un fel de spirit de caligraf, de analist al structurilor intra din lumea în care trăim noi, al lumii moleculare, al lumii aproape subatomice cu acest tip de explozie, cu acest tip de revărsare de materialitate, pe care îl regăsim în pictura lui, să-i zicem laică.
Ce se întâmplă cu Dinu Săvescu în această carieră duală, oarecum schizoidă, de restaurator și de pictor cu o creație de o vitalitate și de o forță în aceeași postură exemplară?
Dacă îi urmărim parcursul de la primele lui ieșiri în spațiul public și până acum, vom vedea că există niște elemente care au fost nu abandonate, dar au fost absorbite dintr-o etapă în alta, iar ce a rămas constant în tot ce a făcut este temperamentul, vitalitatea, combustia interioară, capacitatea de a spune lucruri într-o anumită stare de urgență, aproape de surescitare”, a spus criticul.
„Cercetează capacitatea limbajului de a institui noi realități”
„Inițial lucrările lui erau din zona consacrată a genurilor plastice; naturi statice, peisaje, de multe ori se întâlnea cu spiritul prologist, cu spiritul introdus cumva de Paul Gherasim în ambianța plastică românească, dar permanent în spatele acestui demers vitalist de o energie debordantă se găsea ceva extrem de subtil și greu de citit de la prima vedere.
Și anume o trecere tăcută prin istoria picturii românești. Sunt momente în care acribia lui de restaurator a devenit nu o obligație profesională, ci un spațiu de cercetare. A început să dialogheze cu operele pe care le restaura și avea simultan un pictor, dar și un privitor din afară al propriei picturi și veți vedea în parcursul lui dialoguri cu Grigorescu, cu Luchian, cu Andreescu, cu Aman.
De la nivelul de corectitudine caligrafică a formei și până la atmosfera aceea vibratilă și mereu schimbătoare a impresioniștilor găsim o întreagă armată de interlocutori, dar cercetarea lui Dinu Săvescu nu se oprește la cercetarea autorilor cu care intră el în dialog.
El simultan cercetează capacitatea limbajului de a institui noi realități, de a institui noi forme și încet, încet el iese din pictura de motiv, iese din natura statică, iese din peisaj, iese din genurile consacrate și intră într-un fel de cercetare a limbajului”, a mai spus Pavel Șușară.
Dinu Săvescu oferă culoarea ca substanță, ca obiect tridimensional
„Nu părăsește cercetarea dar o reorientează. În momentul acesta, în care am ajuns acum, dialogul lui nu încetează în ceea ce privește provocarea la care a fost supus prin interacțiunea cu operele unor autori de primă mână, ci ea ajunge cumva în contemporaneitate și dialogul lui aici este cu Ion Țuculescu.
Nu este doar un dialog de motiv pentru că ieșirea cumva din iluzia de volumetrie, de tridimensionalitate din pictura clasică ajunge la o bidimensionalitate care tinde spre obiect, tinde spre ieșirea din plan, spre ieșirea din două dimensiuni print-un exces de materie.
Dacă pictura lucrează cu tonuri, lucrează cu partea optică a substanței din tub, Dinu Săvescu răstoarnă această relație cu tonul înțeles ca o alchimie a privirii și oferă culoarea ca substanță, ca obiect tridimensional.
Aici ajungem la o altă vârstă a creației lui Dinu Săvescu. Ajungem la percepția lumii ca o formă de provocare, pe care doar cultura o poate absolvi și o poate redimensiona, poate să îi dea un alt înțeles, un alt sens, deoarece noi înțelegem la nivel de formă ce aduce el în prim planul privirii.
Sunt elementele pe care Țuculescu la rândul lui le-a experimentat. Sunt detalii decorative din covoare, sunt detalii dintr-un repertoriu etnografic foarte larg, dar ele ies din acel tip de supunere, pe care Țuculescu însuși o face față de motiv. Țuculescu consacră, prin picturile lui din ultima perioadă, motivul, evident susținut de temperamentul lui flamboaiant, de neoprit în limitele unei trăiri obișnuite”.
Dinu Săvescu, „posesorul unui limbaj”
„Dinu Săvescu depășește și relația cu motivul, depășește și relația cu privitorul, în sensul obișnuit al cuvântului, și ajunge să deconspire mecanismul de creație. Întreaga zonă funcțională, care de obicei este ascunsă, el o scoate la suprafață.
Aici intervine un fel de panică în fata golului, în fața lucrului neluat în posesie și își extinde zona de interes și spațiul de posesiune de la pânza consacrată a pictorului și până la obiectele aparent fără nicio semnificație, pe care îi cad ochii. Este și un amestec de ready made, este și un amestec de identificare de tip Duchamp și un amestec de reconstrucție a realității în intervenția artistului.
Artistul este un posesor de instrumente și asta este dovada cea mai importantă pe care o face acum Dinu Săvescu: el este posesorul unui limbaj, iar limbajul acela poate să întemeieze orice. O nouă realitate poate să reconstruiască o mătură, poate să reconstruiască un obiect de-a gata, în același timp reconstruind în plan simbolic pictura însăși prin deconspirarea propriilor ei mecanisme de instituire și de manifestare.
Pictura lui Dinu Săvescu readuce laolaltă cele patru elemente presocratice
Este un parcurs absolut fascinat, care nu are nicio fisură și care dovedește de fiecare dată, cu fiecare etapă a lui, că avem de-a face cu un artist nu rar, ci absolut unic în spațiul artei noastre contemporane. O dată prin capacitatea de a se manifesta pe sine și altă dată prin generozitatea cu care își privește interlocutorii din istoria fenomenului artistic.
Lucrurile se pot discuta într-un timp mult mai îndelungat și cu vorbe mult mai multe, dar nu este în beneficiul nimănui fiindcă de fapt, ajungând la expoziția de astăzi, cea mai bună prezentare este exact ce ne oferă Dinu Săvescu dincolo de orice retorică suplimentară.
Un elogiu adus Frumuseții, pictura lui Dinu Săvescu readuce laolaltă cele patru elemente presocratice. Tactilitatea și materia voluptuoasă invocă Pământul, Apa se regăsește în fluiditatea amplă a tușei, anvelopa subtilă care îmbracă formele are întreaga generozitate a Aerului, iar tonurile impulsive și flamboaiante, care adună totul laolaltă, conțin întreaga energie combustivă a Focului. Privindu-și apoi întreaga creație, Pictorului nu-i rămâne decât să constate că a fost bine așa…”, a mai spus Pavel Șușară.
„Structurile lumii vizibile se suprapun unele peste altele”
„Pictura se pictează pe sine și asta pare ceva abstract, ceva greu de înțeles, dar să știți că așa este dacă te gândești că Țuculescu. A pictat spre sfârșitul vieții după covoare, cu alte cuvinte a luat analitic lucrurile care erau pe covoarele respective.
Poate femeia, pentru că era o femeie care a țesut covoarele respective, a luat din altă parte mesajele, cu alte cuvinte pictura se pictează pe sine și își alege pictorii.
Pe mine m-a impresionat foarte tare și toată expoziția despre asta vorbește, despre sfârșitul perioadei de creație a lui Țuculescu. Stările câmpului, unde pentru cei care-și amintesc lucrarea, apare acel totem roșu deasupra unui câmp pictat extraordinar de profund, așa cum făcea Van Gogh, felul în care vedea Van Gogh realitatea și peste acel lucru vine totemul acela cu o structură care se așează deasupra.
Mie mi s-a părut ceva foarte interesant. Vorbește despre o lume în care există straturi suprapuse. Realitatea nu este numai cea pe care o vedem noi.(...) Structurile lumii vizibile se suprapun unele peste altele”, a declarat, la vernisaj, artistul.
Dinu Săvescu: O explorare concentrată asupra limbajului picturii
„Lucrările din această expoziție prezintă o explorare concentrată asupra limbajului picturii, mai degrabă, decât asupra subiectului picturii. Am eliminat rând pe rând elementele vizuale care nu contribuiau la acest demers, ajungând la expresii inspirate de structurile abstracte ale textilelor tradiționale, din picturile pe lemn și zid, acolo unde subiectul devine concentrat într-o linie, o grafie simplă, într-o formă geometrică.
Această reducție îmi oferă libertatea de a explora limbajul în profunzime. Subiecte abstracte ale textilelor tradiționale conțin o bogăție de semnificații care, deși sunt prezente discret, poartă o încărcătură istorică și culturală profundă”, a mai spus Dinu Săvescu
Expoziția URME a pictorului Dinu Săvescu este deschisă până la 18 ianuarie 2025 la Galeria Romană.
Program galerie: Luni-Vineri: 10:00-18:00
Sâmbătă: 10:00-15:00
Duminică: Închis