Academicianul vorbeşte despre motivele care l-au determinat să scrie cea mai recentă carte a sa.
Istoricul Dinu C. Giurescu (84 ani) a publicat anul trecut, la Editura Vremea, o carte în care a încercat să surprindă deriva urbanistică a Bucureştiului din ultimii zece ani.
Volumul - întocmit pe seama informaţiilor apărute în presa scrisă şi intitulat "Arhitectura Bucureştilor încotro?" - se concentrează pe expunerea cazurilor de zgârie-nori ridicaţi în zonele istorice ale oraşului, pe împuţinarea parcurilor şi pe inventarierea caselor distruse de investitorii imobiliari.
"Este o carte care te îmbolnăveşte", a spus despre acest volum criticul literar Dan C. Mihăilescu. În interviul pe care l-a acordat EVZ, Dinu C. Giurescu a explicat motivele pentru care a considerat necesară publicarea cărţii, a cărei alcătuire a presupus câţiva ani de selectare a materialului documentar.
EVZ: Domnule Giurescu, toate articolele din presă pe care dumneavoastră le indexaţi în volumul "Arhitectura Bucureştilor în cotro?" n-au servit aproape la nimic. Situaţia e aceeaşi. La ce foloseşte cartea dumneavoastră? Dinu C. Giurescu: Mie îmi dă sentimentul că am făcut ceea ce trebuia să fac. De câte ori se produce un fenomen, precum cel al afacerilor imobiliare din Bucureşti, eşti dator să îl consemnezi. Unii sunt favorabili acestei situaţii şi spun că e un semn de progres, că o capitală care se respectă trebuie să fie inundată de blocuri-turn. Alţii, dimpotrivă, spun că a ceasta e o tendinţă contra naturii, contra dezvoltării oraşului. În meseria mea de istoric, mi-am făcut datoria să înregistrez ceea ce se putea spune, la nivelul anului 2010, despre arhitectura Bucureştilor din ultimul deceniu. Îmi dau seama că tăvălugul afacerilor imobiliare este foarte mare, dar cred că va veni o vreme în care o să mi se dea dreptate. Târziu, nu acum. Dumnezeu ştie când.
Vi se poate reproşa că volumul dumneavoastră e întemeiat pe informaţii la mâna a doua, apărute în presă. Sunt ziarele modele de probitate documentară? Dacă aşteptăm să avem acces la arhive, doar nepoţii mei ar mai apuca să scrie cartea. Din două una: sau spunem ce cunoaştem pe baza documentaţiei existente, iar anchetele de presă au fost materia mea primă; sau tăcem din gură, ne retragem în nişa noastră, ne mulţumim cu ce avem şi-i lăsăm pe ceilalţi să facă totul borş, să distrugă un oraş întreg.
Cineva observa că, în cazul dărâmării casei de pe strada Visarion, preluând informaţiile din presă, relataţi o altă succesiune a evenimentelor decât cea reală. Se poate să fie aşa! Toţi cei care au aceste păreri să scrie! Dacă ştie cineva mai bine acel caz, să-i dea drumul în scris.
Titlul cărţii dumneavoastră, "Arhitectura Bucureştilor încotro?", e flatant pentru Capitală. Se subînţelege că arhitectura Bucu reştiului a mers bine până la un punct, când au apărut derivele. Chiar a existat o perioadă în care arhitectura Bucureştiului a evoluat armonios? Presa in terbelică scria des despre neregulile din urbanismul acelor ani. Până la al Doilea Război Mondial, arhitectura Bucureştiului s-a dezvoltat în mod natural. N-a venit cineva s-o forţeze. Au fost construite cartiere de locuinţe ieftine, precum cel din Vatra luminoasă, vilele din parcul Filipescu, aflat între Bulevardul Aviatorilor şi Calea Dorobanţilor, locuinţe pentru meseriaşi, pe Bulevardul 1 Mai (pe vremea aceea Filantropia) şi mii de locuinţe particulare cu parter şi un etaj, maximum parter şi două etaje. Această dezvoltare a fost întreruptă în momentul în care regimul comunist a decis sistematizarea urbană: prima intruziune mare a factorului politic şi ideologic în dezvoltarea oraşului. Acum a venit faza aceasta nouă, a turnurilor. Or, acum unde mergem? Am numărat 26 de blocuri-turn a căror construire e aprobată. Unele deja există, altele vor fi construite. Se doreşte schimbarea feţei Bucureştiului cu blocuri-turn? Asta e întrebarea mea.
"Îmi dau seama că tăvălugul afacerilor imobiliare este foarte mare, dar cred că va veni o vreme în care mi se va da dreptate.", DINU C. GIURESCU, istoric, membru al Academiei
"Nu sunt împotriva zgârie-norilor"
În centrul Londrei, în City, în ultimii ani, s-au construit mulţi zgârie-nori. În Varşovia, la fel. Parisul are şi el turnul Montparnasse, ridicat până ca zgârie-norii să fie mutaţi în Defense. În anii 1950, arhitectul Duiliu Marcu voia să construiască un turn cu 17 etaje în Piaţa Victoriei. Până la urmă, de ce nu şi-ar lua şi Bucureştiul porţia lui de turnuri? Printre exemplele dumneavoastră ar putea fi şi unele forţate… Dar dacă e aşa, nu e nicio supărare... În fond, dacă vrea cineva să transforme Bucureştiul într-o pădure de turnuri, să o facă. Dar să se folosească şi bucureştenii de aceste blocuri. Câteva societăţi de asigurări, avocatură, consultanţă şi de con s trucţii nu fac un oraş, o aşezare urbană. E aberant.
Arhitectul Marcel Iancu considera, în 1935, că strada Lipscani este dispensabilă şi ar putea fi demolată. În 1938, Duiliu Marcu propunea demolarea Palatului Sturdza, din Piaţa Victoriei, iar mai târziu ascunderea clădirii Muzeului "Grigore Antipa" după nişte imobile noi. Dacă şi-ar fi exprimat azi aceste opinii, cei doi ar fi fost consideraţi eretici, lobby-işti ai mafiei imobiliare. Marcel Iancu şi Duiliu Marcu sunt nume de prim-rang în arhitectura românească. Neau lăsat construcţii care marchează istoria acestui oraş şi chiar istoria în general. Pe vremea aceea, şi multă vreme după, ei au reflectat o opinie dominantă: cum că arhitectura secolului XIX e lipsită de valoare. Profesorul Grigore Ionescu, în "Istoria Arhitecturii" pe care a scris-o - astăzi o lucrare clasică, de referinţă - a consacrat o parte restrânsă secolului XIX. Arhitectura secolului XIX era considerată necaracteristică, fără valoare în sine. Nu pot nici să-l critic, nici să-l laud, pentru că fiecare epocă are o anumită viziune. Între timp, concepţiile s-au mai schimbat. Poate că epoca prezentă are această "viziune", a turnurilor. Dacă vor să le construiască, le vor construi, indiferent de câte cărţi am scrie noi.
Palatul telefoanelor, extrem de contestat la vremea lui, este astăzi monument istoric. Sunteţi convins că zgârie-norii de azi nu vor avea aceeaşi carieră? Eu sunt istoric. Istoricul nu face previziuni. Estimări ale viitorului le fac poate oamenii politici şi cei care se ocupă de ştiinţele politice. Un istoric nu face estimări legate de viitor. Poate să presupună câte ceva în materie de dezvoltare socială sau politică. Dar, în materia arhitecturii, e inutil. Vom vedea. Dacă turnurile vor deveni monumente istorice, se va spune că eu, care am scris această carte, n-am avut dreptate, iar investitorii imobiliari au avut. E un risc pe care ţi-l asumi atunci când scrii istorie contemporană.
Gabriel Liiceanu nota undeva că "Opera Center" - un imobil de birouri cu şapte etaje, construit în Piaţa Eroilor - este "o clădire urâtă, şuie şi străină de cartier". "Opera Center" e proiectul lui Dorin Ştefan, un arhitect bine cotat de breaslă. Nu credeţi că discuţiile cu această temă - arhitectura încotro? - se împotmolesc în arbitrariul gusturilor personale? Ba da, sunt chestii care ţin de gust. "Opera Center", de pildă, poate să placă sau poate să nu placă. Dar vreau să vă spun că eu nu sunt, în principiu, împotriva blocurilor-turn. Dacă se doreşte clădirea unui Wall Street în Bucureşti, să se ia o arie urbană liberă şi să se facă acolo oricâte construcţii înalte! Acela va fi cartierul urban "secolul XXI" al Bucu reştiului! Dar să implantezi blocuri-turn în diverse cartiere şi să striveşti tot ce este în jur mi se pare ilogic. OPINIE
"Clădirea Secţiei 1 de Poliţie este firească" Din cartea dumneavoastră, prostia pare să iasă mai bine decât furtul. Scrieţi despre afacerile făcute pe seama turnurilor şi a demolării caselor istorice, dar nu şi despre ceea ce se construieşte urât din lipsă de talent. Cu ce sunt mai puţin vinovate - de exemplu - cartierul Pipera şi Secţia 1 de Poliţie Bucureşti decât turnul "Cathedral Plaza"? Prietena mea Silvia Colfescu (coordonatoarea colecţiei "Planeta Bucureşti" a Editurii Vremea - n.r.) contestă Secţia 1 de Poliţie. Spune că e un lucru nefiresc. După opinia mea, este un lucru foarte firesc. Respectă regimul de înăl ţime al zonei, respectă regimul volumetric şi se încadrează bine pe bulevard, fiindcă întreaga arteră Lascăr Catargiu este un amalgam de clădiri cu stiluri diferite.
Poate că doamna Colfescu se referea la calitatea desenului, nu la volumetrie. Această clădire marchează aportul unei construcţii a anilor 2000, în comparaţie cu ceea ce au adus, pe aceeaşi stradă, construcţiile anilor ’30 sau ale anilor de dinaintea Primului Război Mondial.
Sediul Secţiei 1 de Poliţie e la fel de reprezentativ pentru anii 2000 pe cât sunt celelalte clădiri pentru epocile lor? Pentru Bucureşti, da.
Iar cartierul Pipera? Sunt clădiri lipsite de orice gust. Aşa le place celor de-acolo. Fără vegetaţie, fără grădini. Treaba lor. N-au decât să trăiască aşa.
Şi nu ar fi de condamnat şi apariţiile de genul acestui cartier? Din punctul meu de vedere, nu. E vorba despre o clasă socială nouă, care are bani. A construit pe un teren neted, n-a dărâmat nimic. Are dreptul să-şi facă vile după gustul şi priceperea ei. Pentru mine, problema esenţială este ce se întâmplă cu un fond construit, care deja defineşte oraşul.
"România e o ţară unde legea nu domneşte decât în teorie. O ţară mânată de grupuri de interese.", DINU C. GIURESCU, istoric, membru al Academiei Române
Istoricul explică sensul implicării în combaterea dezordinii urbanistice, într-o ţară în care ea este tolerată de marea majoritate a populaţiei
Spuneţi în carte - referindu-vă la afacerile imobiliare din ultimii zece ani: "Niciodată în istoria României, de la Alexandru Ioan Cuza şi până azi, o minoritate foarte redusă ca număr nu a obţinut cele mai mari şi necuvenite foloase materiale în dauna interesului general". Chiar aşa? Chiar aşa! Cel puţin, asta văd eu în momentul de faţă. Poate că, peste zeci de ani, părerile se vor schimba, dar observ că lucrurile care se fac acum - nu doar în arhitectură - sunt în folosul unei minorităţi extrem de reduse numeric. Cei care astăzi circulă în automobile Maserati şi-şi permit să cheltuiască sute de mii de euro vor dovedi oare că bunăstarea lor se revarsă şi asupra celorlalţi? Dacă vor dovedi lucrul ăsta - dar nu cred - îmi voi schimba părerea.
Multe dintre cazurile de distrugere a caselor, citate de dumneavoastră, îşi au originea în aplicarea legilor retrocedării. Vechii proprietari şi-au vândut drepturile litigioase către oameni de afaceri care - grăbind, prin re laţiile lor, procesul de retrocedare - au intrat în posesia imobilelor, le-au demolat şi au început construirea altora. Cum vedeţi paradoxul că tocmai legislaţia aceasta reparatorie a reprezentat principala poartă de distrugere a trecutului pe care îşi propunea să-l recupereze? Sincer să fiu, nu ştiu dacă aceste legi reparatorii au fost edictate de parlamentul român pentru a răspunde unui principiu etic sau pentru a răspunde unor interese materiale. Nu am verificat, dar se pare că cehii au condiţionat retrocedarea pro - prie tăţilor de posibilitatea solicitanţilor de a le îngriji. Se pare că ungurii au retrocedat doar echivalentul în bani al bunurilor. Nu ştiu să se fi studiat încă, pe plan est-european, ce s-a întâmplat cu proprietăţile retrocedate. La noi, într-adevăr, acest fenomen a avut şi are efecte maligne.
Într-unul dintre capitolele cărţii, consemnând reacţia stupefiantă a unei instituţii publice, vă întrebaţi, retoric: "Ce fel de ţară mai e şi România?". Şi lăsaţi răspunsul în suspensie. Ce fel de ţară este România? În momentul de faţă, este o ţară unde legea nu domneşte decât în teorie. O ţară mânată de grupuri de interese. Interese personale, partizane. Mânată de cei care au bani mulţi şi poziţii înalte. Nu există lege decât pentru cei mici. Pentru cei "mari" se găsesc mereu modalităţi de a crea alte legi, convenabile. CARTE "Arhitectura Bucureştilor încotro?" Volumul semnat de istoricul Dinu C. Giurescu, apărut în cadrul colecţiei „Planeta Bucureşti” a Editurii Vremea, constă în sistematizarea câtorva zeci de scandaluri imobiliare care au ocupat paginile ziarelor centrale în ultimii ani. Autorul culege informaţii din presa scrisă şi le proiectează pe fundalul istoriei Capitalei, relatează decizii administrative şi moduri de operare ale dezvoltatorilor imobiliari care au provocat degradarea fondului construit al Bucureştiului. Este prezentată şi reţeta pe care ultimii ani au consacrat-o în privinţa dărâmării clădirilor cu valoare patrimonială: părăsirea imobilelor, invadarea lor de oameni ai străzii, incendierea şi – sub pretextul degradării lor – obţinerea autorizaţiilor de demolare.
Sunt evocate, de asemenea, blocul pe care soţul Elenei Udrea l-a construit pe strada Frederic Chopin, încălcând Planul Urbanistic General al Capitalei; pseudo-studiul de mediu parafat de firma lui Silvian Ionescu şi a Sulfinei Barbu (KVB Economic SA) – care a justificat defrişarea unor loturi în pădurea Băneasa; visul lui Adriean Videanu de a autoriza doi zgârie-nori în Piaţa Revoluţiei; celebra împroprietărire a lui Costică Costanda pe teritoriul Parcului Bordei şi cazul „Cathedral Plaza” căruia autorul îi consacră un capitol de sine stătător. Prezentând acest volum, în emisiunea pe care o realizează la Pro TV, criticul literar Dan C. Mihăilescu se întreba: „De ce toţi oamenii de bine nu se adună într-o formă care să aibă o forţă juridică în faţa acestei frenezii apocaliptice?”.