Consacrata expresie: „suferă ca un câine”, se potriveşte de minune suporterilor alb-roşii, ai lui Dinamo. De prea multă vreme încoace, echipa de fotbal s-a dus în cap şi anul acesta era să şi păţim cea mai mare ruşine posibilă. Spun „să păţim” pentru că şi eu sunt câine roşu. La a doua generaţie chiar.
Consacrata expresie: „suferă ca un câine”, se potriveşte de minune suporterilor alb-roşii, ai lui Dinamo. De prea multă vreme încoace, echipa de fotbal s-a dus în cap şi anul acesta era să şi păţim cea mai mare ruşine posibilă. Spun „să păţim” pentru că şi eu sunt câine roşu. La a doua generaţie chiar.
Cine să fie vinovaţii de starea de faliment a echipei? Desigur, nu suporterii, poate cei mai înfocaţi şi mai dăruiţi din ţară, care au fost capabili să-şi rupă din puţinul lor şi să strângă o sumă considerabilă, pe care au dat-o echipei pentru a o ţine în viaţă.
Atunci? Cine a mai rămas să poarte povara bătăii de joc de la Dinamo şi a jefuirii unuia dintre cele mai titrate cluburi din România? Conducerea, desigur. Mai bine spus, conducerile care s-au perindat, mimând că ar fi patroni ai echipei.
După ’90, F.C. Dinamo (reţineţi, Fotbal Club Dinamo, nu C.S. Dinamo, care a rămas al MAI-ului) a fost dijmuit de o sumă de indivizi fără scrupule, cei mai mulţi neavând nicio legătură cu culorile alb-roşii. Pentru ei, Dinamo a fost o vacă de muls. O ţintă de îmbogăţire şi nicidecum dorinţa de a face performanţă.
Cel mai valoros lucru pe care îl avea pentru ei clubul care, în 1994, dădea jumătate din naţionala care la Turneul final al CM din America, uimea lumea şi dădea de pământ cu o campioană mondială şi o pretendentă la titlu, nu erau în primul rând fotbaliştii. Nu lotul care putea obţine performanţe. Jucătorii nu erau decât o marfă, pe care după ce au prezentat-o la târg, la Turneul final din SUA, s-au grăbit să o vândă cât mai bine. Dar nu cu profit pentru club, ci pentru ei. Aşa a şi început jaful. Cu vânzarea cu câtec a fotbaliştilor şi tirarea golăneşte a banilor, trecându-se în acte sume mult mai mici decât cele reale de vânzare.
Dar ceea ce are cel mai valoros clubul Dinamo până în ziua de azi, este baza sportivă din Şoseaua Ştefan cel Mare. Un teren uriaş, cu toate utilităţile trase pe el, aflat în plin centrul Capitalei, la 10 minute de Universitate, la 5 minute de Piaţa Romană, la câteva minute de cafenelele de fiţe din Dorobanţi şi la 10 minute de mers de fostul Complex studenţesc Tei, de pe marginea lacului. Plus o groază de linii de transport în comun care îi trec prin faţă şi o gură de metrou peste drum. Mai bine de atât, nu se poate.
Aşa că în jurul unei astfel de prăzi, au început să se învârtă rechinii, încercând să rupă măcar o halcă din ea, dacă nu să o înşface pe toată.
Primul jaf, imediat după Revoluţie
În timpul evenimentelor din decembrie 1989, imediat după ce Constantin Nuţă, şeful IGM şi adjunctul său, Velicu Mihalea au fost doborâţi cu elicopterul care îi aducea la Bucureşti de la Timişoara, pe scaunul lui Nuţă s-a aşezat un revoluţionar care a decretat sec: „De azi, eu sunt comandantul aici”!
Miliţienii, derutaţi şi speriaţi, pentru că habar nu aveau ce se va întâmpla cu ei, n-au făcut decât să ducă mâna la chipiu şi să rostească în cor: „Am înţeles”! Personajul era un tânăr subinginer pe nume Marian Gostin.
După câteva luni, când lucrurile s-au mai liniştiti şi toată lumea, inclusiv conducerea politică de atunci, şi-a dat seama că Gostin nu era deloc un Francois Vidoque, l-au mutat. I-au dat ceva de ros. L-au pus preşedinte la Clubul Dinamo. Sub şefia lui s-a golit pentru prima oară casieria clubului.
Ca să vă faceţi o idee despre cine este acest individ, devenit între timp om de afaceri, specializat mai ales pe imobiliare, cităm din declaraţia dată la DNA de un fost om de afaceri din Constanţa: „ Declar că îl cunosc pe numitul Gostin Marian de aproximativ 7 ani. L-am cunoscut la generalul SRI Anghel Ion, care mi l-a prezentat ca fiind un apropiat al Serviciului Roman de Informaţii şi rugându-mă să îl ajut cu un dosar penal pe care îl avea la Constanta, la Parchetul de pe lângă Judecatoria Constanta, legat de o fapta de tulburare de posesie şi/sau distrugere, în localitatea Eforie. (…) Când m-am întâlnit cu Gostin Marian, acesta a fost supărat, reproşându-mi că s-a reluat urmărirea penală în dosar şi că nu are pentru ce da banii”.
Adică afaceri imobiliare dubioase şi tentative de mituire pentru stingerea dosarelor.
Fundaşul Vasile Ianul a degajat cu boltă tot ce a prins
În 1985, şeful secţiei de fotbal a clubului Dinamo, care era atunci proprietate de stat, prin MAI, a devenit fostul fundaş central al Poliotehnicii Iaşi, Vasile Ianul.
Ascensiunea lui a fost extrem de rapidă după Revoluţie. În 1991 a fost numit vicepreşedinte al clubului. Iar între 1992 şi 1994, Ianul a fost preşedintele FC Dinamo. Să reţinem. Fotbal Club Dinamo, adică doar la echipa de fotbal. Nu şi la Clubul Sportiv Dinamo. Veţi vedea de ce este foarte important acest amănunt.
Pe atunci, era vremea marii echipe condusă de Mircea Lucescu. Sub directoratul lui Ianul, Dinamo a cucerit două titluri şi o cupă pe plan intern, iar în Europa s-a calificat până în semifinalele Cupei Cupelor (1989-1990), astăzi „Europa League”. În anii ’90, Dinamo avea 40 de fotbalişti în lot. Alţi 60 de jucători erau plătiţi de „câini“ doar pentru a rămâne la cluburile lor, ca să nu fie luaţi de Steaua.
În ciuda acestor performanţe, situaţia financiară a clubului mergea fix în cap. De ce? Pentru că se făceau transferuri frauduloase. Zeci de jucători valoroşi au fost vânduţi în străinătate pe sume foarte mari, iar în acte apăreau nişte nimicuri.
Ianul a fost acuzat de gestionarea frauduloasă a fondurilor şi arestat preventiv de două ori. Mai întâi, între 20-30 noiembrie 1998, iar a doua oară, 8 luni, că pe vremea aia era voie, între 12 mai 1999 şi 11 ianuarie 2002. A fost judecat şi condamnat pentru jefuirea clubului la 12 ani de închisoare. Ulterior însă, pedeapsa a fost anulată, pentru că a intervenit binecuvântata prescripţie, în cazul transferurilor lui Dorinel Munteanu, Ioan Ovidiu Sabău şi Bogdan Stelea.
Despre acele transferuri-blat, Dănuţ Lupu îşi aminteşte: „Eu n-am vrut nicodată să merg la Atena. Voiam cu nea Mircea, dar domnul Vasile Ianul – despre morţi numai de bine – m-a vândut la greci pentru 800.000 de dolari pe care i-a împărţit cu alţii”. Tot Ianul a inventat termenul de „cooperativă” în fotbal şi tot el este tatăl sistemului de plată al jucătorilor cu sacoşa de bani în vestiar, fără nici un fel de ştat de plată. Pe vremea lui, a fost vândut Răducioiu la Bari cu un milion de dolari, sumă fabuloasă la vremea aceea.
Vasile Ianul a fost primul om din fotbal băgat la puşcărie pentru fraudarea banilor din transferuri. A fost obligat să returneze MAI, proprietarul clubului pe atunci, suma de 700.000 de dolari, plus dobânzile aferente.
Dar ceea ce v-am prezentat până acum, sunt nişte mici coteţării, deşi sumele sunt considerabile. Ciordeală măruntă faţă de jaful organizat pus la cale de noii patroni ai clubului. Care, nu întâmplător, la fel ca şi Negoiţă de azi, se ocupau cu imobiliarele. Vă vom dezvălui un mecanism bine pus la punct, de prăbuşire a clubului de fotbal şi de distrugere a bazei sportive, pentru ca pe locul ei să se înalţe mândru în soare un rezidenţial.
Mâine, despre domnia lui Badea, Borcea şi Turcu, în complicitate cu ministrul de Interne de la acea vreme şi generali din MAI.