Florentina trăieşte de 14 ani în Malta, la peste 1.300 de kilometri de ţara natală şi de familia care a abandonat-o din cauza sărăciei. Vine însă în România an de an.
Florentina a fost adoptată de o familie din Malta în 1995, când România era unul dintre puţinele state ce permiteau adopţia internaţională. Unul dintre motive: politica regimului comunist de interzicere a avorturilor şi a contracepţiei a umplut orfelinatele de copii nedoriţi de părinţii biologici.
Spre deosebire însă de mulţi micuţi cărora li s-a pierdut urma după ce au fost luaţi în grijă de familii din străinătate, povestea Florentinei s-a dovedit a fi, peste ani, un model de succes, care ar putea justifica acum o eventuală re deschidere a adopţiilor internaţionale. Autorităţile de la Bucureşti aşteaptă însă ca toate statele să garanteze monitorizarea micuţilor adoptaţi, astfel încât să poată lua o astfel de măsură.
„Îmi place România”
Înfiată la doar un an şi opt luni dintr-un centru pentru copii distrofici din Călăraşi, Florentina a ajuns în Malta, în sânul unei familii care i-a respectat rădăcinile româneşti şi a învăţat-o să nu-şi ascundă trecutul.
Anul acesta, fata a împlinit 16 ani. Vorbeşte limba maternă şi vine în România în fiecare an, de sărbători, pentru a-şi vedea fraţii rămaşi în ţară, la asistenţi maternali. De fapt, face asta de la 10 ani, când a venit prima dată aici din dorinţa de a-şi cunoaşte familia naturală: aflase totul de la părinţii săi maltezi, care n-au vrut să-i ascundă nimic. Chiar mama adoptivă a ajutat-o în aceste descoperiri. „Îmi iubesc fraţii, îmi place România, dar nu mă voi întoarce niciodată. Am o viaţă în Malta. Cum aş putea să las în urmă părinţi aşa de iubitori? Dacă nu erau ei, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine până acum”, îşi sintetizează prezentul Florentina.
ŞANSĂ LA VIAŢĂ
Dintr-un orfelinat comunist, într-o casă în Malta
A zburat mai mult de 1.300 de kilometri către o nouă viaţă, la o vârstă la care mulţi copii nu ies nici măcar din oraşul natal. Avea 20 de luni, când o familie din Malta a venit să o ia dintr-un centru pentru copii distrofici din Călăraşi, unde părinţii ei naturali o abandonaseră din cauza sărăciei. Sistemul de atunci o ţintuise pe Florentina într-un pătuţ - aşa cum erau ţinuţi, în primele luni de viaţă, cei mai mulţi copii abandonaţi - motiv pentru care a şi avut o vreme serioase probleme locomotorii.
Copiii regimului Ceauşescu
Carmen Formosa a venit alături de soţ în România, în decembrie 1995 - an în care sistemul românesc încă se lupta să scape de metehnele regimului comunist.
A ales-o pe Florentina din cei peste 100.000 de copii lăsaţi de izbelişte în aşa-numitele „orfelinate” - instituţii aflate, din punctul de vedere al organizării, departe de ceea ce reprezintă acum centrele în care sunt în grijiţi micuţii fără familie. Sistemul era atât de haotic, încât autorităţile nu au nici măcar statistici referitoare la adopţiile naţionale sau internaţionale „parafate” în acea perioadă.
De altfel, primul an pentru care Oficiul Român pentru Adopţii are date oficiale este 1997. E drept însă, doar pentru adopţiile internaţionale: 851 de copii români au plecat la familii adoptive din străinătate.
Apoi, numărul acestora a crescut exponenţial, de la peste 2.000, în 1998, la aproximativ 3.000, în 2000 (cu un an înainte ca executivul de la Bucureşti să blocheze adopţia peste hotare a copiilor români, printr-un moratoriu).
Iar, din 2005, printr-o lege, a dopţiile internaţionale au fost interzise total, statul mizând pe înfierea copiilor români de familii din România. Doar bunicii, mătuşile sau verii primari stabiliţi în străinătate îi mai pot adopta acum. Totuşi, la recomandarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi sub presiunea continuă a unor grupuri de europarlamentari, autorităţile române iau în calcul relaxarea treptată a acestei interdicţii. Iar un prim-pas ar fi modificarea legislaţiei, astfel încât doar cetăţenii români rezidenţi peste hotare să poată adopta copii din ţară. Avea probleme locomotorii
Până atunci însă, povestea maltezei Carmen Formosa şi a Florentinei poate fi un model nu doar pentru autorităţi, ci, în primul rând, pentru viitorii părinţi adoptivi, susţin specialiştii în adopţii.
Femeia - care are acum 59 de ani - explică de ce şi-a ales o fiică din România: „În Malta, adopţia era un proces foarte dificil, aşa că am decis să adoptăm un copil din România, pentru că era singura ţară care permitea adopţiile internaţionale la acel moment”.
Drept urmare, a apelat la un avocat român, care a intermediat adopţia şi a reuşit finalizarea documentelor - „procedură deloc lipsită de probleme”, după cum subliniază Carmen, iar Florentina a ajuns în Malta.
„Era într-o stare bună, dar nu mergea aşa cum ar fi trebuit, pentru că fusese ţinută doar în pătuţ. Când am ajuns în Malta, am mers cu ea la mai mulţi medici ortopezi, care mi-au confirmat că, din fericire, nu avea ceva serios la picioare, fapt care s-a demonstrat în timp, evident cu îngrijirile necesare”, povesteşte Carmen epopeea salvării fiicei sale din orfelinatul pentru distrofici.
Ştia să spună doar „DA”
Acum fata, care este la liceu, locuieşte într-o casă, în Luqaun orăşel din sud-estul Maltei. Spune că s-a adaptat bine în familia adoptivă lărgită, dar şi la şcoală şi în comunitate. Asta pentru că era foarte mică atunci când a fost adoptată şi i-a fost uşor să ia viaţa de la zero. Ca orice adolescentă, a bifat categoriile cea mai bună prietenă (o colegă de clasă, Rodianne) şi animalul favorit (o pisică botezată Cindy).
Deşi, când a lăsat în urmă viaţa din România, ştia să spună în limba nativă doar „DA”, acum vorbeşte româneşte. Însă, spune fata, preferă malteza şi engleza (a doua limbă naţională a Maltei). La vârsta de 10 ani şi-a reîntâlnit pentru prima dată mama naturală şi de atunci îşi vizitează anual cei cinci fraţi (patru băieţi şi o fată), aflaţi în grija unor asistenţi maternali în Călăraşi.