Mărturisire personală: În fiecare zi, în fiecare oră, mă gândesc atent la ce să scriu și cum să scriu, și pe cine să critic și când să critic. Mă străduiesc pe tot parcursul zilei să folosesc această platformă pentru a ajuta. Donații, fonduri, echipamente. Conversații cu soldați rezerviști și familiile lor. Primesc zeci de solicitări pe zi, încercând să răspund la toate.
Dilema unui jurnalist apare imediat. Mă întreb: să critic guvernul? Să nu critic? Văd multe reacții aici. "Destul, oprește-te. Oh, partizan, dă unitate, oprește atacurile și criticile. Destul." De obicei, limbajul care însoțește aceste cuvinte este nepoliticos. Foarte vulgar. Așa că știu cine scrie. Dar uneori sunt și mesaje emoționante. Atunci mă opresc să mă gândesc. Să continui să critic? Să tac?
Dorința de a realiza ceea ce se numește "unitate" este foarte puternică. Pe de altă parte, nu este nicio modalitate în care cineva poate rămâne tăcut în fața neglijenței, a insultei, a slăbiciunii, a lipsei de conducere a primului ministru și a miniștrilor săi. A fost un eșec teribil aici. Tragic. Suntem în partea de jos a abisului. Bebeluși au fost uciși aici. Și cei responsabili pentru aceste aspecte - vor unitate.
Dar ei continuă să otrăvească. Și să mintă. Și să calomnieze. Și să nu admită nicio greșeală. Unul dintre motivele pentru care critica de la persoane ca mine este atât de aspră este pentru că această elită eșuată și lingăii săi - nu pot admite nicio greșeală. Ei doar critică pe alții. Îi învinuiesc pe alții. Este un mecanism automat bine uns. Otrăvitor. Lovitor. Dar alții cer unitate.
Aceasta nu este o chestiune de unitate. Este o chestiune de responsabilitate. Dacă protestul nu ar fi apărut - Israel ar fi fost astăzi aliat cu Coreea de Nord, China și Rusia. Nu cu Statele Unite. Nu ar mai fi fost o democrație. Chiar și atunci ei cereau tăcere. Unire. Să nu critici. Să nu manifești. Taci, sunt 64 de mandate. Aceștia, apropo, sunt aceiași oameni rușinoși care acum calomniază din nou și cer "unitate".
Nu se poate obține nicio unitate și calm atât timp cât o elită eșuată nu își recunoaște greșelile. Nu poți dormi liniștit când toți știm cine este la cârmă și cum se iau deciziile. Este o criză totală a sistemelor, a conducerii. Liniștea nu va aduce îmbunătățiri. Este putred la bază. Decăderea este din interior. Dezasamblat. Aceiași care se plâng acum, au dezasamblat și asamblat totul. Au corupt fiecare parte bună. Exact aceiași.
Așadar, vrei liniște? Să tăcem? De ce, cum a dovedit liniștea că este benefică? Liniștea este stagnare, liniștea a dus la dezastru. Dacă este ceva mai clar astăzi decât oricând, este nevoia de a ține guvernul pe jar. Tot timpul. Să sprijini luptătorii, cetățenii și să urmărești guvernul la fiecare pas. Fiecare respirație. Pentru a ne asigura că nu risipesc, nu înșală, nu acoperă. Această conducere nu este demnă de liniște, nici măcar pentru un minut.
Datorează în primul rând răspunsuri. Tuturor nouă. Răspunsuri și acțiuni. Răspunsuri și pedepse pentru păcat. Sunt oameni cu frunte joasă care continuă să lingă regimul care a dus la dezastru. Nu sunt unul dintre ei. Nu voi fi niciodată unul dintre ei. Printre oameni, printre cetățeni - sunt întotdeauna pregătit pentru unitate. Dar să oprești critica regimului eșuat?
Nu se va întâmpla. Niciodată. Niciodată. Cine a adus Israel în situația teribilă în care am ajuns - nu este demn de un minut de liniște. Este suspect. În fiecare zi din nou. În fiecare minut. Cine a luat 4 zile pentru a stabili un guvern de urgență - nu este demn de îmbrățișări. Doar critică. Aspră. Dură. În fiecare zi. Oricine cu un cap sănătos dorind un viitor trebuie să se debaraseze de conducerea eșuată. Au făcut-o după 73. Trebuie să o facă și după 23. Nu este o nevoie vitală, este o nevoie existențială.
Deci, vrei unitate? Excelent. Sunt pregătit. De dimineață până seara voi face totul pentru a ajuta poporul meu și compatrioții mei. Tot ce pot, în limitele mele. Dar să taci în fața acestui grup de eșecuri care ne-au dezintegrat? Poate în ziua de după bătălie, poate în ziua în care pot să mă opresc pentru o clipă să mă gândesc la sutele de israelieni care au fost uciși în paturile lor. În casele lor. Poate când va fi posibil să stăm pe iarbă și să respirăm din nou, gândindu-ne că timona este în mâinile oamenilor care nu ne-au abandonat.
Dilema unui jurnalist.