În Parlamentul francez se află în dezbatere un proiect de lege pentru legalizarea supravegherii în masă prin intermdiul unei aplicații pe telefon numită StopCovid.
Un interviu cu scriitorul Patrice Franceschi pentru Le Figaro despre pașii mari făcuți de dictatură, nu doar în Franța ci peste tot în lume.
În cartea dvs. „Bună ziua, domnule Orwell”, apărută la Gallimard, vă pronunțați împotriva aplicației StopCovid și în general împotriva controlului digital în masă, adus de COVID-19. Dar noi încredințăm deja un număr uriaș de informații, chiar mai intime, GAFA (Google-Apple-Facebook-Amazon: denumire generică pentru coloșii tehnologici – n.r.) fără nici una din protecțiile pe care guvernul le propune în cazul StopCovid. În aceste condiții, lupta dvs. nu este cumva paradoxală? Pericolul nu vine mai degrabă de la GAFA decât de la state? Pe de altă parte, după izolare, acest instrument poate fi folositor pentru a ne recupera o parte dintre libertăți, începând cu cea de mișcare...
Mai întâi, nu sunt singurul care mă pronunț împotriva intenției guvernului de a-i urmări digital pe francezi. Din ce în ce mai mulți cetățeni simt că dacă utilizarea acestei aplicații va fi votată în Parlament pe 27 mai, vom intra într-o zonă periculoasă pentru libertățile noastre viitoare.
Problematica ridicată de pandemie merge dincolo de dimensiunea sa sanitară. Despre ce este vorba, dacă ne decidem să ne scoatem ochelarii de cal? Dat fiind că statul, izolându-ne obligatoriu, ne-a privat timp de două luni de libertățile noastre fundamentale, tot ce este legat de acest virus ridică întrebări legate de sensul și valoarea existenței. De ce să trăiești, dacă nu ești în primul rând liber? Aceasta este întrebarea fundamentală pe care o ridică proiectul guvernamental.
Pericolul care ne amenință, cu această aplicație, sub niște aparențe incredibil de anodine, este cel al intruziunii statului în viețile noastre private și în intimitatea noastră, ceea ce înseamnă o nouă reducere a libertăților noastre individuale și colective din cauza acestei supravegheri.
Totul, sub pretextul a puțin mai multă siguranță.
Acest proiect de lege are ceva foarte particular și absolut nou, care riscă să ne arunce într-o lume care, pe termen mediu, va fi cea a totalitarismului digital, al cărui pericol le scapă doar imbecililor.
Iată miza: este pentru prima dată în istoria democrației noastre când suntem în fața unei asemenea provocări.
Dar, desigur, lucrurile nu ne sunt prezentate în acest mod, și se mizează pe două dintre presupusele noastre culpabilități, pentru care noi nu acceptăm ceea ce este de neacceptat: chipurile, nu suntem destul de „moderni” și nu dorim să ne salvăm semenii.
Doresc chiar să ne facă să credem niște lucruri contrazise de realitate, cum ar fi anonimizarea datelor strânse sau caracterul lor „agregat”.
Cât privește voluntariatul pe care s-ar baza proiectul, cine nu vede efectele perverse pe care le va provoca? Amintesc că acum trei săptămâni, 472 de experți în criptologie și securitate informatică, de la cele mai prestigiase intituții științifice franceze, au dat publicității un avertisment public, care afirmă textual:
„Toate aceste aplicații induc riscuri foarte mari în privința repectării vieții private și a libertăților individuale. Unul dintre ele este supravegherea în masă prin intermediul unor instituții private sau publice... Riscurile de a atenta la viața privată, legate de tehnologiile Bluetooth erau recunoscute cu mult înainte de criza sanitară.”
Pentru a ne face să acceptăm intrarea în această lume nouă, nu se încearcă doar anestezierea noastră prin afirmații liniștitoare. Se apasă de la început pe pedala sacralității sănătății și pe frica care caracterizează timpurile noastre.
Frica s-a vădit și ea un virus, a cărui răspândire a fost fulgerătoare, din momentul în care s-a afirmat că ne aflăm în război – dar în realitate războiul este cu totul altceva, mai ales pentru că el ucide în marea majoritate bărbați în floarea vârstei, și nu persoane vârstnice, cum face COVID-19.
Din cauza fricii ne-am trezit în izolare supravegheată, ipotecând viitorul tinereții noastre prin prăbușirea economică rezultând din această panică, nejustificată de realitate.
Alte țări europene, ca Suedia, au refuzat, arătând că existau și alte opțiuni.
În ceea ce privește GAFA și pericolele lor la adresa libertăților noastre, aveți perfectă dreptate. Este întru totul adevărat că am intrat de multă vreme într-o epocă a supravegherii generalizate, permisă de dezvoltarea și extinderea fără limite a noi tehnologii și a faptului că progresul calcă în picioare umanismul.
Trăim după algoritmi, și asta nu este o veste bună pentru viața noastră interioară, locul cel dintâi al libertății noastre. Nu este acesta un motiv suficient pentru a refuza să mergem mai departe?
Dar este adevărat că efectul obișnuinței este foarte puternic și resemnarea este aproape, chiar și când înțelegem că un proiect precum StopCovid depășește o limită crucială, deoarece nu provine de la un gigant GAFA, ci de la stat însuși, ceea ce schimbă total datele problemei.
Un dig va fi rupt, dacă acest proiect de lege va fi votat și nu ne vom mai putea întoarce înapoi. Nu mai este vorba de o fantasmă. Întreaga istorie a științei arată că o invenție, când este eficientă, nu încetează să se extindă. Este un efect constant de clichet.
În materie de control, nu există întoarcere în trecut, când este vorba de un progres tehnologic. Supravegherea digitală va fi atât de eficientă, încât autoritățile vor recurge din nou la ea cu prima ocazie, căci întotdeauna va exista un „virus” care să ne amenințe.
Virusul va purta tot felul de nume – începând cu cel al terorismului – justificând continuarea controlului cetățenilor, până când controlul va deveni normă.
Mă mai întrebați și dacă aceste instrument poate fi totuși util pentru regăsirea unora dintre libertățile noastre, începând cu cea de mișcare. Desigur, la început. Dar, sincer, asta nu înseamnă altceva decât a face câțiva pași înapoi pentru a sări mai bine. O iluzie în plus. Căci despre ce libertate de mișcare poate fi vorba când ești supravegheat?
Vă erijați în apărător necondiționat al libertății. Dar prima dintre libertăți nu este securitatea?
Mai întâi, nu sunt din fericire singurul care „mă erijez în apărător necondiționat al libertății”. Suntem destui. Priviți dezbaterile din jurul nostru. Este încurajator.
În al doilea rând, argumentul că prima dintre libertăți este securitatea este contradictoriu în termeni. Căci, ce mai valorează ideea de a trăi în securitate dacă ești privat de libertate?
Să privim mai de aproape: securitatea a fost dintotdeauna unul dintre cele mai dorite idealuri. Totuși, ea nu le-a putut înlocui niciodată pe celelalte.
Una dintre ecuațiile vieții noastre ne învață că există un raport constant între securitate și libertate – un raport de vase comunicante: sporirea uneia duce la diminuarea celeilate în mod proporțional.
Mult timp a trebuit să dozăm inteligent acest raport pentru a avea o viață aproape sigură, aproape liberă, într-o lume imperfectă și volatilă.
De relativ puțin timp, am rupt acest fel de pact pentru a face din securitate noul etalon al societății noastre, iar din libertate un accesoriu opțional.
În concepția mea, acest lucru nu permite constituirea de adevărate comunități umane. Trebuie să ne reluăm ascendentul asupra destinului nostru. Din acest motiv, textul „Bună ziua, domnule Orwell” – cu acces liber pe site-ul editorii Gallimard – se adresează tuturor francezilor care doresc să rămână cetățeni liberi și refuză să fie înghițiți de rândurile simplilor consumatori pe care cei puternici îi mână ca pe niște turme fricoase.
Textul meu îi privește pe toți cei care nu așază nimic mai presus de libertate și consideră că aceasta este valoarea supremă care dă sens celorlalte. Și că, din aces motiv, nu suportă nici o alienare. Nu poți fi liber pe jumătate sau pe trei sferturi. Ești sau nu ești.
Orice societate este nevoită să accepte riscul într-o anumită măsură?
Trebuie mai întâi amintit că riscul este consubstanțial cu viața – și că ne naștem pentru a muri. Riscul – în special cel de a muri – ține de umila noastră condiție. Înțelegând aceasta, toate societățile, până de curând, îi admirau pe oamenii capabili să-și asume riscurile necesare pentru a realiza lucruri mari. Acestea erau considerate obligatorii pentru a progresa, a inventa, a descoperi, a cuceri.
Toate acestea s-au terminat – mai cu seamă în Occident, unde trăim categoric o epocă post-eroică. Din această cauză, nu încetăm să teoretizăm de treizeci de ani despre sfârșitul curajului.
Astfel, riscul și-a schimbat statutul. Devenit reprehensibil și condamnabil, el trebuie azi evitat cu orice preț, indiferent de circumstanțe și de motive.
Timpul prezent al societăților contemporane ne îndeamnă așadar să facem totul pentru a trăi fără riscuri – ceea ce, fundamental, este absurd.
În domeniul militar, acest refuz al riscului a dus la conceptul „război cu zero morți”, a cărui imposibilitate manifestă o constatăm astăzi – doar dacă nu cumva acceptăm să pierdem toate războaiele, ceea ce este pe cale să se întâmple.
Aș duce raționamentul și mai departe: existența unei armate demne de acest nume va mai fi posibilă în viitor, dacă soldatul occidental de mâine, abandonând vechiul consimțământ de a ucide și de a fi ucis, își plasează securitatea sa personală mai presus de misiunea pe care o are, refuzând riscul, așa cum l-a învățat societatea?
În timpul acestei crize de coronavirus am asistat la o derivă a principiului prudenței?
Deriva este cât se poate de vizibilă. Dar răul profund exista dinainte. Multe idei, onorabile la început, sunt deturnate de la funcția lor inițială prin simpla aplicare practică.
În general, deriva este regula. Dar se mai adaugă și altceva la principiul prudenței, pentru a-l întări: percepția noastră asupra morții. Aceasta a devenit tabuul tabuurilor.
Moartea nu ne mai este familiară, asta e realitatea. Frica pe care ne-o inspiră ne determină să acceptăm fără probleme ceea ce altădată am fi respins categoric.
Șaptezeci de ani de pace și de prosperitate ne-au îndepărtat pe noi occidentalii de tragicul vieții și de caracterul ei finit – rezervându-le pentru alte popoare ale căror nesfârșite încercări le contemplăm de departe.
Evident, nu este vorba de a pune sub semnul întrebării progresele inestimabile aduse de pace, ar fi absurd, ci de a constata că aceste progrese au făcut din moarte tabuul tabuurilor de care vorbeam, iar acest lucru are consecințe asupra prețului pe care suntem gata să-l plătim pentru a rămâne liberi.
Într-un fel, ar trebui să ne amintim că, dacă nu știm că viața este tragică, atunci nu știm nimic. Trebuie să regândim acest tragic al vieții asemenea anticilor, filosofii greci și latini pentru care „viața nu este de temut”.
Astfel, singurul lucru de care trebuie să ne temem este acela că nu vom face nimic valoros și bun în timpul pe care viața ni l-a îngăduit înaintea acestei morți anunțate.
Și ce poate fi mai valoros și mai bun decât a trăi în libertate? Trebuie să acceptăm că suntem muritori și să facem din acest lucru ceva pozitiv.
Sclavia și servitutea voluntară se nasc odată cu frica de moarte. Să nu ajungem să ne întrebăm și noi, ca Bernanos: libertatea, la ce bun?
Dincolo de criza de coronavirus, susțineți că lumea noastră este mai orwelliană decât niciodată. De ce această referire la scriitorul britanic?
Faptul că Orwell este un scriitor britanic mi-este indiferent. Important este ce a scris și lumea viitoare pe care a descris-o. Din acest punct de vedere, faptele care ne înconjoară sunt aici pentru a arăta cu cruzime că a avut dreptate.
Cei dintre noi care doresc să rămână lucizi – prima virtute a omului liber – gândind și acționând cu capul lui – înțeleg asta zi de zi.
Cel mai rău lucru ar fi să negi în timp ce totul se petrece sub ochii noștri cu toată evidența. Totalitarismul digital al viitorului – dacă îl lăsăm să pătrundă în viețile noastre – este orwellian în sensul că va folosi întotdeauna binele comun ca pretext pentru a se justifica și a se impune ca obligație. Aceasta este caracteristica sa fundamentală.
Pentru el, societatea este ca un furnicar uriaș, unde termitele sunt fericite pentru că el le infantilizează și le deresponsabilizează.
Acest tip de totalitarism, care transformă omul în animal domestic, amintește și de Huxley și a sa „Cea mai bună dintre lumi”.
Este modelul ales de China, de exemplu. Aceasta este pe cale să devină, prin sistemul „creditului social”, un colosal lagăr de reeducare, unde musulmanii uiguri sunt primele victime în masă, la ora la care vorbim. Trebuie să refuzăm să facem chiar și un pas în această direcție, unde nu ne vom mai putea numi „cetățeni”.
Așadar, nu înseamnă că, dacă proiectul de supraveghere digitală este greu de atacat pe fond, deoarece este conceput pentru binele nostru, trebuie să-l acceptăm.
Menținerea libertăților publice trebuie făcută de o manieră inflexibilă, în detrimentul, dacă e necesar, al unei sporiri a eficienței sanitare.
Uneori, libertatea este scumpă, iar viața oamenilor liberi nu este o curte de penitenciar.
Închei prin a repeta: la ce bun să trăiești, dacă nu ești liber?