Toate narațiunile fundamentale ale popoarelor lumii au o poveste al cărei rol este de a statua limpede diferența dintre animale și oameni. Renunțarea la hrana crudă și dragostea unei femei par să fie cele mai răspândite mijloace de umanizare, în timp ce „uitarea” limbii animalelor și deprinderea celei a oamenilor și zeilor sunt semnele distinctive ale trecerii în registrul ontologic al umanului.
Dar acest proces, ne avertizează aceleași povești, nu e ireversibil. Omul se poate dezumaniza, poate deveni bestie, iar asta se întâmplă mai ales prin pierderea limbii. Mai precis a specificității ei, aceea de a fi un sistem de semne simbolice. Pentru că de comunicat comunică și bunele animale, doar că prin semnale.
Ultimele săptămâni și luni din politica de la noi și de aiurea ne arată că ne apropiem tot mai mult de un nou val de dezumanizare în viața publică prin uitarea „limbii oamenilor”. Altfel nu se poate explica o mare parte din discursul public.
Cuvintele-semnal. Martorii lui Pavlov și discursul public
Și nu mă refer la expresiile zoologice („Jos labele”, „Se bat pe ciolan” etc.) ale unui lider politic pe care a-l califica drept precar intelectual este un eufemism, ci la discursuri aparent mai articulate, de la persoane cu veleități intelectuale.
Fenomenul decăderii limbii de la semn la semnal nu e nou. Așa cum nici „virtue signaling” nu e decât un neologism (alături de „humblebrag”) pentru o realitate veche de când lumea. Ajunge să vă amintiți de fariseul din Evanghelii. Dar cel care a atras atenția asupra degradării limbii în modernitate a fost Flaubert, cu al său „Dictionnaire des idées reçues” (în românește „Dicționar de idei primite de-a gata”).
Pentru cei care n-au citit-o, redau doar două definiții, să vedeți că „nu-i nimic nou sub soare” (ca să folosesc, la rându-mi, o astfel de mostră de gândire prefabricată). Prima e despre subiectul discuției: „Animale - De-ar putea vorbi... Unele sunt mai inteligente decât oamenii”. A doua este despre prejudecățile luptătorilor cu prejudecățile: „Coran - Carte scrisă de Mahomed. Exclusiv despre asuprirea femeilor”.
Justiția restaurativă și „virtue signaling”
Un exemplu este poziția „tineretului” (oare doar mie îmi sună zootehnic acest cuvânt?) USR cu privire la exmatricularea studenților de la Drept prinși că au copiat la examen. Zice așa comunicatul:
„(...) Credem cu tărie (în afară de un mare dor de Geoană, expresia cere și-o întrebare: de câte grade e tăria aia?) că rolul justiției este acela de a reabilita și de a reforma indivizii pentru a-i aduce pe calea unui comportament prosocial, și nicidecum pedepsirea cu duritate de dragul imaginii publice. (...) Execuțiile publice sunt o rămășiță medievală demnă de regimurile absolute sau teocratice”.
Referirea la Evul Mediu este, dacă excludem completa ignoranță cu privire la fapte - ultima execuție publică are loc în SUA în 1936, iar în Franța în 1939; și se mai practică în țări precum Iran sau Coreea de Nord - și realitate, un semnal, nu un semn. „Medieval” nu mai e un cuvânt, ci un stimul pentru o reacție pavloviană de respingere. Cuvântul medieval nu înseamnă „referitor la Evul Mediu”, ci simplu „rău”, „înapoiat”.
La fel, tot semnale necesare obținerii unei reacții sunt și referirile la absolutism și teocrație. Nu vreo comparație analitică e îndărătul exprimării, ci „cunoașterea” propriului public de semidocți ce nu știu nimic despre Evul Mediu, monarhia absolută sau teocrație. E un semnal că ceva e „rău”, „retrograd”, „reacționar”.
Inadecvarea comparatistă
Mergem mai departe cu textul: „Țapi ispășitori caută doar dictatorii și autoritarii”. Pe lângă faptul că e puțin probabil ca autorii textului să stăpânească subtilele contoații ale acestei referințe biblice, sensul modern al locuțiunii, derivat din cel originar, dar nu și identic, este de persoană inocentă pedepsită pentru fapta adevăratului transgresor.
Afară de cazul în care autorii îi consideră vinovați pe profesorii care i-au prins, pentru că i-au prins, locuțiunea e folosită aberant. Studenții propuși spre exmatriculare își ispășesc propriile greșeli.
Folosirea ei este însă tot un semnal: ceea ce se numește „virtue signaling”, un mod de a atrage atenția asupra propriilor calități, o caz special de comparație-entimemă, în care în vreme ce noi, amicii „progresului”, ținem „cont de cele mai noi descoperiri din domeniul științelor penale”, cei care fac altminteri sunt, iarăși, „retrograzi”, „reacționari”, „înapoiați”, „deplorabili”.
O dezbatere ratată, dar „punctajul” a fost bifat
Credeți că tinerii de „centru-drepata modern” voiau să lanseze o dezbatere publică despre ideile lui Howard Zehr și justiția restaurativă, sau despre cea transformativă, sau că ne invitau la o analiză a propunerilor lui Cesare Beccaria în contrast cu cele ale lui Kant sau Hegel?
Adică un simplu pretext pentru a impune vulgata juridică actuală, în care justiția retributivă e denunțată ca „învechită” și „revolută”, în completa ignorare a faptului că realitatea, deocamdată, contrazice „ideile mari și generoase”, iar covârșitoare majoritate a atentatorilor care au însângerat capitalele Europei sunt infractori eliberați în urma iluzoriei „reabilitări”. Sau ratând faptul că așa-numita „lege a talionului”, acel „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, este de fapt o lege de limitare a răzbunării, adică un „nu viață pentru dinte”.
Textul se încheie cu o apoteoză a îngustimii perspectivei: „România nu își permite generații de judecători cu ochelari de cal care să aplice legea, dar să ignore justiția”. Deși pare că ar critica legalismul stupid, propoziția de mai sus nu face decât să introducă relativismul legal într-o țară în care nu doar studenții copiază la examene cu impunitate, ci judecătorii - absolvenți ai „Dreptului” și ai acelui institut „superior” pentru batjocoritorii de lege cu robe - copiază sentințe precum elevii aceia stupizi ce scriu pe propria foaie și numele celui de la care au copiat.
Dacă vi se pare asta strigător la cer, aveți dreptate. Dar e, din păcate, adevărul. Citiți știri despre astfel de cazuri aici, aici, aici și aici.
E momentul să ne întrebăm cum s-a ajuns aici. Beția de cuvinte
Amintesc „Studiul de patologie literară” pentru că Maiorescu a fost primul, în cultura română, care a explicat legătura dintre exprimare și gândire. Care a arătat de ce o limbă proastă, o vorbire plină de greșeli și o scriere prolixă denotă o gândire deficitară.
Școlarul român învață, de mic, să folosească vocabule al căror sens nu-l pricepe, nu pentru că-i prost, ci pentru că nu are încă experiența intelectuală și sufletească care să-l fi pus în contact cu realitățile pe care acele cuvinte le definesc. De exemplu, indiferent cât de devreme apare pubertatea, predarea liricii erotice în gimnaziu depășește capacitățile de înțelegere ale copiilor de 10-15 ani.
Și-acum încă un citat: „Ape vor seca în albie, si peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pâna când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Memorarea și redarea de astfel de savantlâcuri lirice era zenitul lucrărilor la Limba Română când eram eu în școală, iar maimuțărirea lor era apexul studiului literaturii. Textul, dacă nu mă înșeală memoria, este finalul capitolului despre Eminescu din Istoria literaturii române a lui Călinescu.
Eminescu și Poliția
Care nu era elev de gimnaziu ci - oricât ar fi de contestabil - un mare critic literar și profesor. Care a pus pe hârtie textul de mai sus după ce lucrase ani buni la două cărți, Viața și apoi Opera lui Mihai Eminescu, nu după ce „lecturase” poezia „Lacul”, cum trebuie să facă elevii de-a VII-a...
Nu cred că s-a schimbat mare lucru în studiul literaturii, afară de adaosul de corporateză și SNSPA-eză din „documentele didactice” - programe analitice și planuri de lecții. Și-atunci de ce m-aș mira când ziariștii tineri cu care am de-a face maimuțăresc limbajul polițienesc când scriu o știre? Lor li se pare că „sună bine”, sună oficial.
Îți trebuie ceva experiență ca să pricepi că, dincolo de precaritatea pregătirii școlare a emitenților, limbajul oficial are niște constrângeri obiective: unuia reținut de polițiși (cu acordul procurorului și în vederea prezentării la judecătorul de drepturi și libertăți) nu-i poți zice infractor, că e ilegal, și chiar „făptuitor” sau „suspect” sunt termeni foarte tari; plus toate celelalte aspecte pentru care Poliția poate fi dată în judecată - și de aici abuzul de pronume demonstrative (cel „săltat” de poliție e mereu „acesta”) și limba de lemn (condus la audieri, dus la mandat etc.).
Maneaua în versuri albe a doamnei ministru
Promit să fie ultimul citat, e din Monica Anisie, profesoară de Română și fost ministru la învățământ (comentariile din paranteze îmi aparțin): „Nu mai înțeleg nimic din tot ce se întâmplă în jurul meu! 😔 Orice intenție bună este interpretată de toți cei fără de greșeală! (Oare realizează că în această referință la Evanghelii era vorba de, mă scuzați, o curvă?) Oameni de bine, nu am ce zice! Toată lumea critică, nimeni nu vine cu soluții! („Dujmanii-mi poartă pică...”) Aștept soluții, dacă au! („Dar n-au valoarea mea”...)
(...) Dar oare ce e bine în viziunea acestor oameni? Prin urmare, cred cu tărie (iar tăria asta, cred și eu că prinde bine la supărare) că înainte de a arunca în oameni cu piatra, fiecare dintre noi ar trebui să se uite în oglindă! Mi-e dor de sinceritatea și bucuria din ochii copiilor mei, care apreciază cu sinceritate (aici, dincolo de repetiție, textul e prolix: nu știm dacă se referă la elevi sau la fiii biologici) ceea ce am făcut, fac și voi face întotdeauna! (Acești mici futurologi, care prețuiesc de pe acum ce va face doamna ministru...) Atâta timp cât ei mă apreciază, iar părinții lor sunt alături de mine (interesant crescendo ratat), îmi dă încredere că #VaFiBine!”
Dacă o profesoară de literatură ajunsă ministru poate comite astfel de texte, de ce să ne mirăm că avem aproape jumătate dintre absolvenți analfabeți?
E posibilă reumanizarea limbii?
Nu poți pretinde că ești patriot, dar să-ți stâlcești limba maternă. Nu poți gândi bine dacă vorbești prost, pentru că nimeni nu poate gândi fără cuvinte. Dar n-am trecut dintr-o dată de la limba de lemn a TVR la bădărănia imbecilă a unui prezentator de știri ce-și întreabă invitatul, cu care nu era de acord pe un subiect, dacă „a mâncat ceva stricat”.
Limba se află sub o triplă presiune, cea a prostiei naturale și mahalagismului (discuțiile private și literatura sunt singurele zone în care limbajul argotic e acceptabil), a constrângerilor legale și birocratice (gândiți-vă cât de peiorativ - și aproape oximoronic - sună construcția cu particulă privativă a termenului „dizabilitate”, preferată azi revolutului „handicap”) și, mai recent, a prostiei ideologice care a decis că „istoria” are o parte „bună” și una „greșită”, așa că partea corectă trebuie semnalizată cu vorbe goale și locuțiuni semidocte.
Iar școala în sine nu e o soluție: nu știu dacă demimanelista ajunsă ministru e unul dintre „vârfurile” profesiei sale (cum ar fi normal), dar sigur nu e sub medie. Se poate face un singur lucru, anume separarea, îndepărtarea cât mai netă a educației de politică.
Cum să eludăm meandrele concretului
N-aș fi crezut că-l voi regreta, nostalgic, pe Iliescu, capabil de exprimări măcar nuanțate, de la „Măi animalule” la „Angrenați în sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului”, dar față de ultimii trei-patru urmași ai săi la șefia partidului pe care l-a fondat distanța e astronomică. Dar politica noastră seamănă cu o veselă grădină zoologică. Pentru a n-o extinde la întreaga societate, cum par a vrea să se întâmple și oamenii „vechi”, și cei „noi”, limba trebuie extrasă de sub influența politicii.
Nu prin discuții sterile și „programe” și „creșterea finanțării” sau „vouchere pentru meditații”, ci prin tăierea, de la rădăcină, a oricăror beneficii materiale date de diplome. Pentru că până nu va fi separată avansarea în carieră din instituțiile de forță sau intrarea în barou de titlul de doctor, plaga plagiatelor nu va fi eliminată. Până când oamenii vor fi plătiți mai mult în funcție de diploma de facultate, tarabele cu astfel de diplome nu vor dispărea. Școala proastă e consecința societății așezate prost.
Dar, dacă „România educată” este din ce în ce mai mult o utopie, poate mai avem o șansă să păstrăm o societate umană. În care cuvintele să rămână semne, capabile de conotație, producătoare de sens și, uneori, chiar deseori, de echivoc. Pentru că lumea nu e doar alb-negru, are mai mult și decât griuri, are culori.
Dacă, pentru 20 de ani de-aici înainte, școala românească n-ar face altceva decât să-i reînvețe pe copii să-și iubească limba, progresul ar fi imens și imediat. De acolo am putea reclădi și coeziunea socială, și iubirea de țară, și hărnicia, apoi științele și tehnologia. Fără asta, vom cârpi steril și stupid la anteriul lui Arvinte. Sigur, fără asta, alegerile se vor câștiga mai ușor. Dar merită?