Biserica spune că nu avem voie să ne luăm viaţa pe care nu ne-am dat-o noi, sinuciderea fiind un păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără de iertare.
Sfârşitul obştesc al Mădălinei Manole, iar mai recent al artistei Mălina Olinescu a ridicat din nou în spaţiul public întrebarea de ce Biserica nu-i înmormântează pe sinucigaşi. Conform dogmei creştine, sinucigaşul, prin actul său nefericit, i se substituie lui Dumnezeu. Cel care îşi curmă viaţa se crede el stăpânul vieţii şi al morţii, delimitându-se total de condiţia sa în raport cu existenţa. Acesta este un păcat împotriva Duhului Sfânt, despre care Hristos a spus că nu se va ierta nici în veacul acesta nici în cel viitor. Biserica susţine că moartea sinucigaşilor este cea mai tristă dintre toate morţile posibile. Asta pentru că sinuciderea este o sfidare pe care omul o aduce lui Dumnezeu şi sensului creator al existenţei. Omul are raţiune, animalele nu se sinucid Pravila bisericească stipulează: "Sinuciderea este curmarea vieţii proprii. Animalele nu se pot sinucide, căci ele n-au un trup încredinţat spre păstrarea unei raţiuni, adică un suflet conştient de misiunea faţă de trupul în care trăieşte şi de rostul său în această lume şi în viaţa viitoare. Sinuciderea este cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea, omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul satanei ca şi luda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav şi ieşit din minţi poate fi slujit. Sinucigaşul care s-a omorât din împuţinarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuţii, sau de boală care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit." (Pravila de la Târgovişte sau Îndreptarea Legii). Există şi excepţii: bolnavii mintal De altfel, toate scrierile bisericeşti vorbesc despre păcatul sinuciderii: "Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau o credinţă bolnavă, păcătuieşte contra trupului său care este biserica Duhului Sfânt şi nu mai are iertare nici în lumea aceasta, şi nici în cea viitoare. De aceea, sinucigaşului nu i se mai poate face niciun fel de slujbă, şi nici nu se îngroapă în cimitir cu cei credincioşi. În cazul în care se dovedeşte că sinucigaşul nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale, acestuia i se poate oficia un serviciu religios ca oricărui muritor. REGULI BISERICEŞTI Înmormântaţi la marginea cimitirului Sfârşitul fiecăruia dintre noi vine atunci când vrea Dumnezeu. Cei care au refuzat de bunăvoie, în cursul vieţii, să "moară păcatului" şi să se predea lui Dumnezeu, vor muri spre veşnica lor moarte, iar ceilalţi vor muri spre veşnica lor viaţă. Părintele Eugen Drăgoi susţine că celor care s-au sinucis cu bună ştiinţă şi în integritatea facultăţilor mintale nu li se săvârşeşte nicio slujbă şi sunt îngropaţi la marginea cimitirului: "Pentru sinucigaşii ieşiţi din minţi se săvârşeşte slujba înmormântarii pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul şi nu se ţin cuvântări". De astfel, există Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1949, privind înmormântarea sinucigaşilor: "Slujba înmormântării sinucigaşilor să fie făcută numai de către un singur preot şi nu în locaşul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahilul. Să nu se tragă clopotele şi să nu se ţină cuvântări". Deşi Biserica nu are slujbe pentru cei care şi-au luat viaţa, totuşi, în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în cadrul Vecerniei speciale care se oficiază după Sfânta Liturghie, Părinţii au rânduit să se citească o rugăciune în care sunt pomeniţi şi sinucigaşii. "Sinucigaşul care s-a omorât din împuţinarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuţii, sau de boală care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit." PRAVILA DE LA TÂRGOVIŞTE SAU ÎNDREPTAREA LEGII